Doru Stănculescu

Dragii mei,
Subsemnatul Stănculescu Doru-Emil declar pe proprie răspundere următoarele:
În data de 25.06.1950, duminică ora 11.00 s-a petrecut istoricul și fericitul eveniment al nașterii mele.
Am plâns întruna (înțelegând în prima clipă pe ce lume am ajuns), până când părinții m-au dus la străbunica mea Ecaterina Boicu, la Mitoc Săveni. Sătenii, auzind plânsetele mele, își spuneau: „l-au adus aici să-l lase să moară“. Nu bănuiau că eu îmi dregeam glasul pentru mai târziu.
Surioara mea, Mihaela, întrebată fiind, pe la vârsta de trei ani, dacă ar vrea să aibă un frățior, a răspuns: „da, dar să nu aibă păsărică cu cioc! “
Urmând tradiția familiei, am ajuns și eu la școală. Am avut parte și de profesori care au știut ce să facă cu mine. Lor le aduc recunoștința mea.
Încă din fragedă vârstă m-a ros duhul creației. Am început cu gângureli, apoi am aflat cum e cu CALIGRAFIA (arta care astăzi este complet neglijată), mi-a plăcut și-mi place să scriu frumos.
A mai trecut un timp și surioara mea studia vioara. Pentru mine orele ei de aplecare asupra intrumentului. Erau MAGICE.
Remarcând atracția mea pentru instrument, părinții m-au împroprietărit și pe mine cu o vioară pe măsura mea. Din nefericire, trecând printr-o perioadă financiară migăloasă, nu au mai putut suporta plata profesorului. Am continuat să mă bucur de instrument după capul și urechea mea. Într-o zi (eram în clasa a VI-a – 12 ani), ajungând acasă de la școală, n-am mai găsit vioara. În locul ei, tatăl meu mi-a cumpărat o ghitară. Am urât-o! Nici n-am pus mâna pe ea mai bine de un an, până când un tânăr care o curta pe sora mea, mi-a arătat la ce folosește. E drept că mai văzusem pe la ștrand băieți folosind acest instrument, dar mi se părea sub statura mea de violonist. Mihai Stihi, cel ce avea să devină soțul sorei mele, Mihaela, m-a făcut să-i dau de gust Ghitarei și la un moment romantic al adolescenței mele să o numesc: SINGURA IUBITĂ CE NU MINTE.
Și, din cauza că ceea ce ascultam la Radio (nu aveam nici pickup, nici magnetofon), nu era pe gustul meu (artistic), am început să mă exprim, să creez ceea ce aș fi dorit să primesc. Nu am gândit nici o clipă să ies în public. Tot ce făceam, făceam pentru sufletul meu. Dacă eram solicitat (adică rugat frumos), împărtășeam și celor dragi mie, din sufletul meu.
De altfel, în toată cariera mea, mi-am dăruit sufletul. Dintre cei ce m-au receptat, unii m-au iubit, alții m-au respectat, dar nu știu să fi fost urât sau contestat. Și oricum asta nu-i problema mea.
Trebuie totuși să mărturisesc că lumea în care am trăit și încă o împovărez cu prezența mea, m-a atins cu aripa ei nu cea mai albă și m-a infestat cu o doză (cred eu, justificată) de orgoliu.
Iată la ce mă refer, dețin câteva priorități (în sensul de fapte inaugurale):
1, Sunt primul folkist român care a apărut pe micul ecran, în ianuarie 1970, emisiune regizată de Titi Acs, cu cântecul meu Ion Crâșmaru, compus pe versurile lui Octavian Goga. Câteva luni mai târziu, tot sub ideea regizorală a lui Titi Acs, am creat un moment premieră pe Scena Sălii de Spectacole a Radiodifuziunii Române. Având ca suport interpretarea mea muzicală a versurilor lui Miron Radu Paraschivescu, Rică Fante de Obor, remarcabilul balerin și născător de coregrafie, Ion Tugearu, s-a dezlănțuit și cred că am inventat (până atunci nu mai văzusem așa ceva) minunea spectacolului creat și oferit pe viu (nu live);
2. Sunt primul laureat al primului Festival Studențesc „Primăvara Baladelor“, organizat de Universitatea București și găzduit de Aula de la Drept, cu Marele Premiu (aprilie-mai 1973);
3. Sunt primul folkist creator de muzică de film de lung metraj: Porțile albastre ale orașului (1973, în regia lui Mircea Mureșan) și Ultima noapte a singurătății (1975, în regia lui Virgil Calotescu);
4. Sunt primul laureat al Marelui Premiu al Cenaclului Flacăra și membru fondator (1973);
5. Sunt primul folkist care a cântat pe scena Ateneului Român, la invitația muzicologului profesor George Bălan;
6. Sunt primul din mine care nu poate fi decât primul. Și care va trece DINCOLO tot primul din MINE.
Am mai făcut și alte isprăvi. Am pus umărul la Revoluția Română din toate timpurile și din toate viețile mele.
Am trăit câțiva ani la Paris. Acolo nu mi-a lipsit niciodată nimic. Dar nu eram ACASĂ. Eram anturat de foarte mulți români (cu tot cu alianțe interetnice franco-române). Aveam senzația unei vraiște totale, a unei degringolade, în care nimeni nu știa cine este de fapt. Amestecam limbile de comunicare, nu ne mai regăseam. Sunt convins că mulți dintre prietenii mei de acolo și din alte colțuri ale lumii au trăit și trăiesc aceleași îndoieli, dar le e teamă să nu fie socotiți învinși dacă se întorc acasă.
Învins nu poți fi decât de tine însuți.
Deocamdată, atât.
01.02.2014