În căutarea lui Porcelaine / Antoaneta Zaharia

M-am născut de ceva vreme și intenționez să trăiesc mult. Mi-au plăcut poveștile de mică, marea soarele și câinii. Am învățat să fiu învățător bun, actor bun, mi-am exersat penelul cu jurnale numai de mine știute, cu povești pentru pentru copii și adulți. Am zis să le spun și altora, poate se bucură și prinde bine. Învăț să fiu calmă, mamă, femeie, om, să mă uit în jur, în mine, în sus, e de învățat. Cuvintele sunt o scară pentru mine, iar sufletul e un atlet săritor la înălțime.

În rest, Doamne ajută cu ziua de azi.

Antoaneta Zaharia a debutat în 2005 la editura Polirom, în urma unui concurs de manuscrise, cu romanul Garsonieră în centru. Încă din 2000 a început să publice piese de teatru. În 2007 a luat premiul de dramaturgie Piatra Neamț pentru piesa Just for fun, iar în 2008 premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească, Ziua perfectă. Piese ca Ciao bella sau Canicula, scrise și regizate de Antoaneta Zaharia, au fost puse în scenă în diverse teatre din București și din țară.

În căutarea lui Porcelaine

Imagine copertă: Marius Damian

92 pag / 25 lei

cartea poate fi comandată pe un_cristian@yahoo.com sau pe pagina de facebook a editurii Casa de pariuri literare. 

“Mirosea a cafea în  bucătăria mamei, de fiecare dată când intra. Radioul. Se scufundă în apa caldă, opri jetul și muzica umplură aerul. Își încălzi pieptul, gâtul, aducând apă cu palmele. Pipăi cu grijă cicatricile și îi veni în minte gâtul înroșit al mamei. Se văzu la pieptul ei zbătându-se, lovind-o în piept atunci când mamaie Groșanu voia să îl lase acasă. Nu vreau cu tine, nu vreau cu tine! Vreau cu mamaie Groșanu! țipa copilul. Mama îl strângea cu brațe tari, uitându-se cu un zâmbet de cristal la toată zbaterea copilului. Voia să îl țină cu forța, apoi se uita în creștetul lui așteptând să se opreasă. […] Lacrimile băiatului care dădea cu pumnii îi curgeau în sân. Îl privea atentă, descoperea în el o ființă nouă, necunoscută până atunci. […] Dacă nu vrei la mine atunci du-te la ea, eu nu te țin cu forța. Ia-ți hainele și du-te! a spus mama zâmbind în continuare egal, distant,  punându-l jos, ca pe un pisoi sălbatic, la picioarele ei. Copilul, gâfâind și ud de lacrimi, a încetat brusc și a fugit în casă. Flavius căută în amintiri și se văzu a doua zi, mic, în colțul camerei părinților, ghemotocit după pat, așteptând-o singur pe mama să se întoarcă de la serviciu. Auzi ușa descuindu-se cu cheia, de trei ori, apoi scârțăitul de metal greu al balamalelor, mama apăru în prag, iar el fugi spre intrare fericit. Mama, ai venit! Oprindu-se văzu că ea nu venise. Ușa era neagră, înaltă. Deschise cu teamă și verifică. Strigă tare din capul scărilor privind în jos către ușa blocului: mama! Nimeni nu era prin întunericul treptelor, nimeni, până jos la geamul care strălucea de lumină. […]

Întoarse discul care fâșâia repetitiv, dezbrăcă halatul și îl puse în cui, își lăsă mâna în jos trecând peste cutele muștar și verzi. Răsturnă soda în apă, uleiurile esențiale din castronaș. Un săpun mare! spuse cu o voce gravă scosă din pieptul de taur, râse, apoi se scufundă în apă. Privi pâlpâielile lumânărilor care își scurgeau ceara în cadă. E bine, spuse, e bună ceara pentru săpunuri. Simți cum pielea îi pocnește, înmugurește, cum naște rădăcini, cum desface cârceii de ferigă, cum explodează răspândind semințe zburătoare de păpădie. Auzi ușa descuindu-se de trei ori, scârțâitul de metal al balamalelor, văzu lumina dreaptă ca o linie cum aruncă raze ascuțite și invadează întunericul holului.”