Nemuritor în păpușoi / Mihail Vakulovski

 

(ediţia a III-a, probabil definitivă)

(Prima ediție a acestei cărţi a apărut la Editura Arc, Chişinău, 1997;

Ediţia a II-a – la Editura Vinea, Bucureşti, 2006).

 

Premiul Soros

Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova

Nominalizată de Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România/ASPRO între primele cinci volume de poezie ale anului la secţiunea Debut.

 

(Post) modernul din păpuşoi

 

Titlul volumului, Nemuritor în păpușoi, surprinde și pune în evidență poziția specială, în literele române, a oricărui june poet din Basarabia. Nu intertextualitatea mi se pare importantă aici (poți învăța să „textuezi”, la fel cum înveţi să croşetezi – vezi şi cazul cîtorva gospodine şi eunuci dîmboviţene/i), cît relaţia, asumată, cu tradiţia.

Pentru că, pe de o parte, trimite la expresia populară „taci ca mortul în păpuşoi”; or, pentru a supravieţui, literalmente, aceasta a fost reacţia majorităţii celor care au trăit sub cizma roşie – chiar şi cei care, aparent, se exprimau, „nemuritorii” de-o clipă sau „eternizaţi” prin Kakademii, tot asta făceau – „tăceau” adevăratele lor sentimente.

Pe de altă parte, eminescianul „nemuritor şi rece” devine un „nemuritor în păpușoi”, adică o fiinţă care-şi recunoaşte asemănarea cu ceilalţi, care-şi afirmă, indirect, solidaritatea cu ei; mai mult, astfel, poetul îşi exhibă (nu-şi refulează) condiţia sa reală – de om care vine „din păpuşoi” (sau din Papuasia, cum vreţi!), pentru că a fi ceea ce eşti nu-i o ruşine.

Nu în ultimul rînd, mai ales după ce i-am citit poemele, titlul volumului ne obligă să ne gîndim şi la păpuşoiul falic (pe româneşte, pulos) din Povestea poveştilor a lui Ion Creangă.

Paradoxal, dar temele centrale ale explorărilor lirice ale lui Mihail Vakulovski sînt – dincolo de limbajul „dur”, de tehnicile poetice de ultimă oră – cît se poate de „tradiţionale”, de specific româneşti (cu un mic accent moldav în plus – şi asta mi se pare normal şi necesar – că doar nu trebuie să fim cu toţii traşi la indigo ca să ne putem numi români!). Şi anume: familia (cu mama, tata, bunelul, bunica, fratele, verişorii, nepoţii etc.), plăcerile trupului (culinare, dar nu numai), „refuzul terorii istoriei”, nu prin pasivitate, ci prin filozofarea „hîtră” (Moromete, Budulea, dar şi moş Nichifor Coţcariul), relaţia specială cu „rîul, ramul”.

Bineînţeles, toate aceste teme sînt recontextualizate, fiindcă demersul poetic este centrat pe un aici şi acum, punctul de plecare al oricărei mari poezii, mai ales în modernitate. Mai mult, ele sînt repuse în discuţie, nu „ideologic”, ci prin „confruntarea” lor (ca nişte patternuri înscrise în codul cultural al poetului) cu realitatea i-mediată.

Avînd drept modele poezia lui Allen Ginsberg şi Frank O’Hara, a optzeciştilor Liviu Ioan Stoiciu, Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea, discursul liric al lui Mihail Vakulovski este orientat, deocamdată, în două mari direcţii.

Mai întîi, în ciclul care dă şi titlul volumului, avem trăirea şi „textualizarea” suprarealistei întîlniri/suprapuneri de modele culturale (valori, discursuri, imagini, sintagme) atît de diferite cum sînt: cel folcloric, cel „socialist”, cel (post)modern occidental. Ca în fermecătoarea rescriere a snoavei Ursul păcălit de vulpe: „coşul de sub / scaunul meu / este plin / iar frigiderul / de mult e / cu maţele / goale / l-aş putea / scoate / din priză / dar iubita / iar a primit / la păstrare / o găină / de la vecina / din vale / în week-end-ul / următor / voi merge / neapărat / la vînătoare / voi pescui / toate stelele / din mare / iar cînd vulpea / îşi va căuta loc / la mine-n căruţă / am s-o gîdil / vioi la puţă / şi baba mea / în cojoc / va duce coşul / la groapa / de gunoi / şi va cînta / din Master Boy”.

Apoi, în cel de-al doilea ciclu, Ciorapi îmbibaţi cu amintiri, se încearcă, pornindu-se de la propriul corp, de la obiectele din jur (aparent insignifiante), de la micile situații şi întîmplări cotidiene, refacerea unui sens, redescoperirea unei transcendenţe: „nu-i aşa / că auzi şi tu / muzica asta? / e cosmică / e dumnezeiască / e / cum nu?! / ascultă / t!e! r!o!g! / am pus reşoul / în priză / şi am deschis / toate ferestrele / acum / puteţi /  să vedeţi / cu toţii / acest / trupşor / de pasăre / moartă”.

În fond, cele două direcţii sînt complementare. Dincolo de mizerie şi disperare, de omniprezentul kitsch, dincolo de cinismul afişat, de ironie şi autoironie (negre amîndouă, desigur!), e aşteptarea unei Salvări. Şi asta se vede cel mai bine în poeziile de dragoste, grupate sub titlul Iubire cîtă vrei: „pe tabloul / de pe peretele meu / Luceafărul ce / – fie vorba între noi – / seamănă prea mult / cu Eminescu / o miroase / pe blondina / Cătălina / pe care lejer / o poţi confunda / cu micuţa Vera / sub el

iubita mea / a prins / somnul / de coadă / şi-l ţine / strîns / între pleoape / ea visează / ochi albaştri / ochii mei / sînt albaştri / dar bunica / a murit”.

Prin ceea ce a scris deja, Mihail Vakulovski şi-a asigurat un loc binemeritat în „comando-ul liric” basarabean (Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Ştefan Baştovoi) – descins în poezia română pe urmele „franctirorilor” reuniţi de Eugen Lungu în Portret(ul) de grup. Un „comando” în şansele căruia cred, pentru că – repet – junii poeţi din stînga Prutului îmi par – acum – mult mai substanţiali, mai ambiţioşi şi mai „motivaţi” decît majoritatea congenerilor lor din Ţară.

Mizez, deci, pe el. Şi nu am a-i reaminti decît cuvintele lui Brâncuşi – citat de Ezra Pound – despre arta care l-a „nemurit” (la Paris, nu-n păpuşoi!): „La sculpture n’est pas pour les jeunes hommes”. Mai pe româneşte – debutul, după cum îi e şi numele, nu-i decît un început!

 

22 martie 1997, Braşov

Alexandru Muşina