O femeie urmărește ploaia de la etajul opt / Angelica Stan

Constantin Abăluță

AI CUI SUNT STROPII DE PLOAIE ȘI UMBRA PLOPULUI ?

(prefață)

Vom încerca să prezentăm aici un poet care este de profesie arhitect. Parcă am mai  auzit eu de așa ceva… Proporțiile juste, formele inspirate dar și strict necesare ar trebui să fie trăsătura de unire între cele două ramuri artistice. Iar narațiunea, curgerea proiectului să n-o ia nici ea razna, gonflându-se ori chirciundu-se peste măsură.  Cu alte cuvinte cele două entități ar trebui să tindă către un mariaj fericit. Ca și în viață, asta este adesea o pură întâmplare.

Iată că această întâmplare a ales-o pe Angelica Stan, autoare până acum a cinci cărți de  poeme – nici prea remarcate, dar nici ocolite de critică, și pe drept și pe nedrept, cum vom vedea numaidecât.

După știința mea, cu volumul ”Spații intermediare”, Ed. Tracus Arte 2016 , autoarea a  suscitat câteva remarci critice care o plasau în contextul invidiabil al poeziei intelectualiste, melanjate cu un sentimentalism tăios, sugerându-se în acest sens oarecare apropieri de Bogdan Ghiu și, respectiv, de Mariana Marin (textul Simonei Popescu de pe coperta a patra a volumului). Diana-Roxana Baghiu, într-o cronică din ”Steaua” nr. 1/2017, notează ușurința și abilitatea cu care este construit un discurs coerent despre spațiul pe care-l locuim și lucrurile preajmei care devin peceți ale identității noastre.

În fine, Cosmin Ciotloș, la Radio România Cultural, după ce afirmă despre unul din poemele care i-au plăcut că este : Un poem adevărat, trăit, vibrant, ireproșabil ca tensiune. Fără greutatea capdoperei și fără stângăciile eșecului. Unul, însă, calculat, măsurat cartezian, în virtutea unei lecții învățate la timp (cultura literară e un fapt în cazul Angelicăi Stan)”, pare – după părerea noastră – să pună punctul pe i afirmând tranșant că : Numeroase, liniile de forță, nu se încheagă, totuși, într-o amprentă personală.”

Ei bine, această amprentă personală, atât de inexplicabil misterioasă ca o epură a  corpurilor din geometria descriptivă (comparație înadins tehnic-arhitecturală), se instalează cu grație odată cu placheta de față : ”O femeie urmărește ploaia de la etajul opt”. Titlu cum nu se poate mai banal, dar incluzând percepția  filmică, aeriană și concomitentă, a ploii, cerului, orașului. Un titlu apropiat de tehnica sinestezică a haiku-ului și a întregii poezii orientale. Și care amintește frapant un scurt poem pe care, când era elevă, la doar 15 ani, Angelica l-a scris cu ingenuitatea începătorului, dar și cu acel fior al predestinării (cel puțin, eu așa îl simt !) : ”Umbra plopului ar putea fi/ chiar umbra mea:/ plus câteva frunze // Umbra mea ar putea fi/chiar umbra plopului:/ plus câteva vise…” Poemul se numește ”Reciprocitate” și între – să zicem – Rabindranat Tagore și Marin Sorescu ar fi putut aparține multor poeți, dar asta nu știrbește cu nimic meritoria lui paternitate reală.

E interesant de observat că materialul de viață al poetei a rămas tot cel din vechile  volume (pe scurt : casa, omul, locuirea : nenumăratele studii, specializări și titluri în domeniu n-au de ce să fie ignorate), doar că unghiul de abordare nu mai e cel tehnicist arhitectural, ci acela liber, insolit-emoțional. Și poemul nu mai e o savantă desfășurare eseistică ci un moment viu, surprins pe nepusă masă, uneori à contre soi. Evident, demonul dedublărilor, al inversărilor este adesea prezent, căci el aparține deopotrivă naturii cât și inteligenței umane, lacul și oglinda fiind în egală măsură părinții lui Narcis.

Așa se face că în acest volum dialogul obiectelor preajmei și al spațiilor locuibile cu  entitatea umană a căpătat acea discreție paradoxală dintre prietenii aceluiași clan.  Jurnal de bord al singurătății și debusolării individului într-un megalopolis, multe din poemele Angelicăi Stan pot fi citite și ca un jurnal al lucrurilor, la rândul lor, agresate. Bucuriile și frustrările con-locuirii constituie, la urma urmei, și clipa și eternitatea trecerii prin lume a formelor materiale. Poezia nu-i decât consemnarea acestor mișcări milimetrice, învăluitoare, decât înregistrarea acestor impulsuri contrapunctice și contradictorii.

În acest sens, Angelica Stan își apropriază cumva acea perspectivă de dinăuntrul lucrurilor însele (inspirată ori nu de Francis Ponge din ”Le Parti pris des choses”) și  face asta deschis, de la primul poem al volumului :

când intri în pielea unei case

ai o mulțime de întrebări

întinzi brațele pe coridoarele ei

te uiți prin ochii ei la lume

jos în stradă peste gard

e ceva ostil în umbra streașinii

în felul cum se alungesc plopii peste cornișă

îți lipești urechea de pereți de tavane

se aud bătrânii cum calcă

pe coji de ouă apoi ceva

le scapă din mâini

straturi de vopsea vibrează

trupuri se evaporă din fotolii

palmele rămân lipite pe geam

nimeni nu răspunde privirii tale

E un text vibrant, evanescent. Frustrarea palmelor lipite de geam, a celui ce nu  răspunde la privirea aproapelui. E de remarcat nemulțumirea și ostilitatea întregului peisaj : umbra streașinii e răuvoitoare și felul cum se alungesc plopii e dubios. Și casa și oamenii sunt nemulțumiți, cam asta e situația aici pe pământ. Consemnarea frustă actualizează, s-ar zice, peisajele triste, emblematice, blestemate ale lui Fundoianu.

Ți se pare că auzi fâlfâirea nimicniciei omenești înscrisă în măruntele detalii ale locuinței, ale peisajului – pentru câtă vreme oare ? Poezia nu este numai perfectă ci și puternic amprentată de autoarea care, dacă va ști să păstreze și în viitor același respect pentru realul apropiat, vibrant prin el însuși, va impune o voce distinctă în concertul poeziei românești.

 

PS 1 – Iar dovada – dacă mai era nevoie – că poetica autoarei s-a schimbat datorită unghiului ciudat, insolit și insolent, de vedere – este al doilea ciclu de poeme intitulat ”Fluviul – câteva detalii”. Jurnal al peregrinării apelor Dunării prin diverse orașe și țări, poemele sunt încordate și lapidare, detașate și ultimative (în felul lui Kavafis), de un cinism conținut, și poartă ca titluri numele orașelor în care se face escală și cotele apelor Dunării la acel moment – ironie a exactității și futilității. Consemnări incitante, lirism fără frontiere, aură a stării de grație. Mă grăbesc să citez unul dintre aceste poeme, dar aș putea să citez oricare altul, la întâmplare, cu o aceeași satisfacție.

 

Golubac, 158,2 cm

de pe malul celălalt

țara mea se lasă privită

în lumina ajunsă la maturitate

 

capul fosilizează curgerea o trece

prin orizonturi de pământ umed

și putreziciuni

 

capul meu mereu deasupra apei

: detaliile ei îmi ramân invizibile

 

traversez fluviul

rotund ca o întâmplare

 

înot mai adânc

decât ar putea cineva să sape

în pământul său ­­natal

PS 2 –  Și parcă n-ar fi fost de-ajuns ca autoarea să-și manifeste suficient disponibilitatea pentru forme, spații, structuri, magistral adecvate și stăpânite, mai există și o a treia parte a volumului : ”Club Endless” – care este un tulburător manifest politic. Acest poem de largă respirație, în cod simfonic, cade tăios-prevestitor în zilele acestea când lumea pare să-și fi pierdut frâiele. Tornadă revărsată intempestiv, cuvintele și ideile Angelicăi Stan capătă o gravitate și-o profunzime pe care nu multor autori le este dat să le atingă.

———-

Seria Poezie / Colecția Prezent

concepție copertă: Patricia Stan

20 lei

Angelica Stan a debutat la 17 ani în revista “Flacara – Foaie pentru minte, inimã şi literaturã”, la rubrica ţinută de Geo Dumitrescu. În 1987 a câștigat Marele Premiu la Concursul Național de Poezie “Nicolae Labiş”, Suceava. Editorial a debutat în 1999 cu volumul de poeme “Bumerang”, prin câștigarea concursului de debut la editura Cartea Românească. A publicat apoi volumele de poezie “Testul Umbrei” (Vinea, 2005), “Clona” (Vinea, 2009), ”spații intermediare” (Tracus Arte, 2016) și ”produse miraculoase” (Paralela 45, 2018). A mai publicat grupaje de poeme în revistele România Literară, Luceafărul, Calende, Ramuri, Convorbiri Literare, Tomis, Poesis International.  În perioada 2015-2019 a urmat cursurile de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri și în 2017 a debutat în proză, cu o povestire apărută în revista ”Iocan”.

Angelica Stan este arhitectă cu specializare în urbanism, conferențiar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, Departamentul de Proiectare urbană și peisagistică. A publicat mai multe volume și articole de specialitate.

VIDEO

Lansarea de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu aici

VIDEOPOEM