Prof de română, confesiuni și pretexte

Acest al doilea volum al seriei Prof de română continuă și adâncește temele primului: comunicarea cu elevii, formarea didactică, raportarea profesorilor la modelele pe care ei înșiși le-au avut în școală – sau la antimodele, „așa nu, nu vreau să fiu ca profesorul meu de…” – , frustrările pe care le creează reglementările proaste, reajustate permanent și inutil de la minister sau neajunsurile materiale, provocările pe care le aduc noile generații de elevi și zonele sociale defavorizate etc. […] Cinci sunt, din punctul meu de vedere, aspectele nevralgice, grave, atinse direct sau indirect în această antologie de către profesorul de română: cum să îi facă pe tineri să comunice (și să se exprime) corect, fluent, profund în limba română, reproducând o gândire creativă, liberă, cum să mai predea literatura română generației digital natives, cum să păstreze relația corectă profesor-elev-părinte, cum să reducă analfabetismul funcțional, pericolul șablonizării, dar și risipirea atenției pe gadgeturi (să lași copiii cu telefonul în clasă nu înseamnă folosirea tehnicii moderne în predare, cum cred unii), cum să își recalibreze statutul social care ar trebui să fie onorabil.

Există multă emoție, multă amărăciune și multă luciditate în aceste eseuri. Și există, încă, optimism. Vocile profilor, care nu s-au auzit în spațiul public de ceva timp, merită ascultate. (Dorica Boltașu Nicolae)

Vocile profilor

Coord. Dorica Boltașu Nicolae

Mihaela BAL

Ana-Maria BOIANGIU

Mioara COLȚEA

Ohara DONOVETSKY

Raluca FARAON

Lia FAUR

Irina-Roxana GEORGESCU

Dana GHIȚESCU

Naomi IONICĂ

Cristina ISSA

Nicoleta KUTTESCH

Ioana NANU

Mirela PAULESCU

Elena ROATĂ

Nicoleta SIMIONESCU

Marilena ȘERBAN

Oana URSACHE

Mihail VAKULOVSKI

Eugen VELICAN

Mihaela Bal, profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, București. Studii absolvite: Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova (1987), master cu specializarea Politici publice conferit de Facultatea de Filosofie a Universității din București (2000), master cu specializarea Literatură și cultură românescă în context european conferit de Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (2009), doctorat în Științe Filologice conferit de Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia (2011) cu tema Anatomia lucidității.

Publică eseu critic în reviste de specialitate (Banchetul, Prosaeculum, Vatra veche) și în volumele Incursiuni în imaginar, Annales Universitas Apulensis seria Philologica.

Autoare a volumelor de eseuri Prin Valea Jiului de la Ion D. Sîrbu la Dumitru Velea (Edit. Sitech, Craiova, 2010) și Eseuri de marți (Edit. Contrafort, Craiova, 2012)

Coautoare a ghidului de bacalaureat Literatura pentru Bac 2012 (Editura Contrafort, Craiova, 2012), Eseul critic, eseul argumentativ (Editura Sitech, Craiova, 2014).

În Valea Jiului li se spune momârlani celor care sunt de-ai locului. Au o lume aparte, cu tot felul de obiceiuri, unele bune, altele de netolerat. În al doilea an de învățământ, 1988, o elevă din momârlănime nu a mai coborât în oraș, la școală. Directoarea m-a trimis s-o aduc neapărat pe ea și pe unul din părinți pentru a justifica absențele. Mama fetei a refuzat categoric:

– Nu se poate să mai meargă la școală. S-a făcut mare și trebuie să-și vadă de casă. O să se mărite și, dacă umblă vorba că merge pe la școli, niciun fecior n-o mai vrea. Nouă, momârlanilor, nu ne trebuie doamne, ne trebuie fete harnice!

Eram prea tânără să am argumentele potrivite și am considerat că nu mă pot împotrivi unei matrice culturale.

După mulți ani, m-am întors pe munte și l-am găsit pe bunicul fetei. Am aflat că ea se căsătorise cu un fecior bogat, dar gelos, care a ucis-o când se întorcea din oraș, de la piață, unde vânduse brânză. Lui i se păruse că avea pe altul. Mama fetei a murit de inimă rea, iar pe băiețelul ei îl creștea bunicul singur.

– Nici dumneavoastră n-ați tras mai mult de ea, doamnă. Poate se îndupleca maică-sa și astăzi ar fi trăit.

Dacă vreodată se mai întreabă careva, chiar şi în glumă, la ce e bună şcoala, ar trebui să știe că ajută omul să iasă dintr-un spațiu cultural închis și să descopere lumea civilizată. Poate că se pierd treptat  tradițiile, dar viața în siguranță contează mai mult.

 

Ana-Maria Boiangiu a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în 2000, secția română-franceză,  apoi un master de Teorie literară. A predat ca profesoară de limba și literatura română în învățământul de stat, la gimnaziu și la liceu, este co-autoare de manuale și auxiliare școlare. Din 2008 este coordonatorul departamentului de limba și literatura română la International British School of Bucharest.

Pentru mine, a preda presupune atingerea unei stări de graţie, o ieşire din banalul cotidian. Un schimb de energii care îmbogăţeşte deopotrivă elevul şi profesorul, dar şi o epuizare energetică, o luptă, o negociere permanentă a rolurilor şi a limitelor.

Am predat, de-a lungul timpului, la toate nivelurile: şcoală generală şi liceu în învățământul public, iar apoi, printr-un joc de împrejurări, în școala secundară și primară în cadrul unei școli britanice, unde lucrez și în prezent. În învăţământul de stat integrarea a venit în mod firesc. Din prima clipă, am ştiut ce trebuie să fac, având ca model propriii profesori de română, dar şi pe mine, ca elevă. Principiile meu au fost simple: elevilor mei trebuia să le placă şi să înţeleagă cu uşurinţă ceea ce le predau, iar eu să fiu capabilă să menţin disciplina fără a fi rigidă, alternând afecţiunea şi exigenţa.

Sunt o profesoară norocoasă. Iubesc să predau limba română şi am avut mereu parte de elevi frumoşi şi inteligenţi. Unii academici, alţii emoționali. Nu m-a deranjat niciodată să interacţionez cu nicio categorie de elevi şi de la fiecare am primit provocări pe care am încercat să le depăşesc. De multe ori am dezamăgit şi am eşuat în a-mi atinge obiectivele şi a fost teribil de greu să îmi accept căderile. Cred că atuul meu este că pot empatiza cu uşurinţă cu copiii, indiferent de vârstă. Ceea ce nu este valabil şi pentru adulţi. Pe copii îi plac oricum şi le pot ierta cu uşurinţă derapajele.

Mioara Colțea, absolventă a Facultății de Litere a Universității Bucureşti (1999), secţia română-engleză, cu master în Literatură Comparată. Anterior, a absolvit Facultatea de Agricultură din Timișoara (1985).

În prezent, este profesor-titular la Colegiul Național „I.L. Caragiale” – București, după un periplu prin diferite licee ale Capitalei. A participat, în calitate de coautor, la elaborarea mai multor auxiliare de limba și literatura română și a unui manual de clasa a XII-a.

Am venit din provincie la doi ani de la Revoluție. Predasem într-o singură școală, cu profil agricol, și nu cunoșteam decât profesorii cu care mă întâlneam în liceu. Așa că venirea în Capitală m-a readus în poziția de suplinitoare în căutarea unui post. Unitățile de învățământ erau multe și atât de diferite acum. Nu le cunoșteam, nu aveam încă noțiunea de licee bune sau slabe, nu-mi puneam problema decât să fiu angajată undeva până începe noul an școlar. Vreo 4-5 ani mi-am tot depus dosarul la inspectorat, am stat la cozile, pe atunci, nesfârșite, așteptând să intru la inspector și să îmi ofere un post… întotdeauna după 15 septembrie. Soarele era mai blând, lumina mai moale, dar în holul școlii în care se dădeau repartițiile, era întotdeauna sufocant, canicular. Veneam de dimineață, ne întâlneam de cele mai multe ori aceleași fețe, începuserăm să ne împrietenim, să ne știm poveștile de prin școlile prin care ne-am perindat. Așteptam până seara, când, pe la 6, uneori chiar pe la 8, ni se spunea că nu au venit alte posturi. O luam de la capăt în ziua următoare.

N-am știut, cât timp am fost nevoită să fac traseul ăsta, ce se întâmpla de fapt. Mă simțeam ca un pacient la coadă în spital, așteptând răbdătoare să intru la medic și să primesc tratamentul corespunzător. Uneori se deschidea ușa, ieșea secretara, chema pe cineva înăuntru, nu întotdeauna pe cel care urma la rând. Nu știu cât era vorba de medie – pentru că nu participase nimeni la niciun concurs, nu știu cât de reglementate erau lucrurile prin anii 90 –, cât de punctaje sau de calificative și continuități. Dacă nu aveam noroc, ne întorceam a doua zi, săptămâna viitoare, peste două săptămâni, până când, aproape nesperat, erai poftită înăuntru și tu, întrebată dacă vrei să mergi într-o anume școală, mai aproape sau mai departe de casă, unde ajungi cu un mijloc sau mai multe de transport.

Ohara Donovetsky (n. în 1969) este absolventă a Liceului Pedagogic din București (1988) și absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), secția Română – Germană. Are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești (Editura Academiei, 2008). A colaborat la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române în 2012. Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București. A publicat Gramatica limbii române ca o poveste (Editura Corint, 2013) și Bacalaureat la limba română (Editura Corint, 2014). A participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național (2013). A publicat Învățăturile Oharei pentru elevii săi, o carte de bio-ficțiune, în 2012. În ultimii doi ani a fost prezentă cu proze flash fiction în Literomania și cu articole în Dilema veche. În 2018 a publicat la Polirom Casting pentru ursitoare.

Una dintre cele mai mari provocări ale carierei mele de profesoare de (limba și) literatura română a fost cum să le scot din cap elevilor că a face literatură în școală nu înseamnă că trebuie să răspunzi la întrebarea „Ce a vrut să spună autorul?”.

Obiter dictu, mari provocări au fost și cum să le scoți din cap că la ora de română, la predare, se iau notițe – fiecare după posibilitățile de atenție -, nu se dictează (nimic, da’ nimic!, cum așa, doamna, păi, noi cum scriem dacă nu dictați?, nu-i greu, notați ideile pe care le înțelegeți din ce spun, veți vedea că a învăța înseamnă a înțelege, e un prim pas) și că o lucrare de analiză a unei opere literare nu înseamnă copy-paste de pe site-uri de comentarii – primeau nota potrivită fraudei dacă se întâmpla (da, e o fraudă, le spuneam și nu, hoțul neprins nu e negustor cinstit) -, ci efortul propriu de a aduna în fraze proprii ce ai de spus despre acea operă literară, după ce ai un plan de abordare a ei, că lucrarea necesită timp pentru elaborare și opinii în care crezi și pe care le poți susține – sigur nu e ușor, nu se obține deprinderea peste noapte, necesită timp și răbdare din partea elevului, dar și a profesorului, care, da, trebuie să corecteze atent și să facă recomandări scrise citeț pentru fiecare în parte, astfel încât elevul să le înțeleagă și să le poată urma etc., dar și să participe – activ, cu păreri personale, mi-a plăcut, nu mi-a plăcut pentru că… –  și să aibă curajul exprimării opiniei la discuțiile/dezbaterile care însoțeau orice operă literară; mă opresc, lista de provocări e prea lungă, dar orice profesor știe că orice oră la orice nivel de clasă e o provocare, asta dacă nu vrei să stai la catedră și să-ți reciți discursul exersat în ani sau să-ți citești comentariile după care și tu ai învățat la vremea ta.

Raluca Faraon s-a născut la 1 septembrie 1977 în Huși, județul Vaslui. Este absolventă a Facultății de Litere a Universității din București (2000). Din 2014 este doctorand al Facultății de Litere, cu o teză, Ipostaze ale neliniștii în literatura postbelică, coordonată de prof. univ. dr. Mircea Martin. În 2015 face un stagiu de aprofundare la Université Sorbonne, Paris. Este stabilită în București, profesoară de limba și literatura română la Colegiul Romano-Catolic „Sfântul Iosif”.

Versuri publicate în antologii: Simbioze lirice, nr. 20/ 2016; Carmen (nr. III, IV, V, VI, VIII, XI și XI/ 2016-2017); Non Multa Sed Multum (română-spaniolă/ 2016); Întâlnirea poeților (nr. II și IV în română-franceză și nr. III și V în română-engleză/ 2016-2017), toate la Editura Anamarol, București; un grupaj de poeme în Tecuciul literar și artistic, nr. 48/ 2018, nr. 105/ 2018 Confluențe literare, nr. 1 și 2 din Alchemia/ 2018 și diverse  apariții în reviste online.

Proză publicată în antologia Scripta Manent, nr. 10/ 2017 (Despre zei și oameni sau cum poți repara în scris o ratare existențială), Editura Anamarol, București.

Nu știu cât adevăr conține povestioara pe care am auzit-o la un moment dat, dar o redau în rândurile care urmează pentru tâlcul ei implicit. Într-o vreme în care, la modă printre liceeni, era formația B.U.G. Mafia, o doamnă profesoară de limba și literatura română, de la un prestigios Colegiu Național din București, exasperată de faptul că elevii nu citeau literatura canonică, impusă de programă, pentru a le atrage atenția acestora, preda în ritm de rap. Elevii s-au amuzat o vreme, după care au început să fie atenți la mesajul transmis și au răspuns în consecință.

Ce se poate înțelege de aici? În primul rând, ceva adevăruri evidente, astăzi, cu atât mai dureros resimțite ca eșecuri ale situației neclare în care se găsește învățământul românesc. În general, elevii nu citesc literatura impusă prin programă, iar dacă o fac, probabil, se întâmplă din cauza unor presiuni penibile care nici nu merită aduse în discuție. Dialogul profesor-elev este vulnerabil, cât timp actul educațional este fie centrat pe profesor (mai mult pentru a câștiga o autoritate care nu mai are demnitatea prestației de odinioară), fie pe elev (nu în sensul dorit, de implicare a acestuia în actul educațional, ci mai mult, în stil românesc, să îl lăsăm să-și exprime „opinia” cu aplauze timide, de teama unor reclamații); acestea devin aproximări teoretice de vagă politică educațională, niciodată pusă în practică în mod responsabil. În al doilea rând, ceea ce se poate spune este că reușita unei comunicări autentice între profesori și elevi ține, până la urmă, de harul profesorului, de ingeniozitatea sa, de perseverența sa (poate și idealistă), de crezul personal care privește orice altceva decât atingerea unor obiective practice sau a unor statistici privitoare la rezultatele concursurilor ori examenelor de sfârșit de ciclu școlar. Orice profesor va fi ținut minte pentru orice altceva decât participarea acestuia în reușita unui examen, nu că nu ar fi importantă și aceasta. Dar a fi profesor de limba și literatura română înseamnă a fi „îndrumător de lectură”, „șlefuitor de sensibilitate”, de cele mai multe ori.

Lia Faur a absolvit Facultatea de Litere și Arte, specializarea română-franceză, a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Are un doctorat pe tema feminității în opera lui Camil Petrescu. A fost învățătoare în mediul rural, apoi la Școala de aplicație a Colegiului Național Preparandia „Dimitrie Țichindeal” din Arad. A predat ca profesor limba și literatura română/limba franceză, la gimnaziu și liceu. Are zeci de diplome care nu-i cresc stima de sine. I se face rău de câte ori trebuie să întocmească un dosar. Și-a susținut toate gradele didactice, pe bune. Predă discipline de specialitate din aria științelor educației la Facultatea de Științe Socio-Umane a Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad. Are preocupări în cercetarea literaturii care tratează corporalitatea interbelică, dar caută să demonstreze și importanța benzii desenate în stimularea lecturii la școlarii mici. Din 2015 organizează la Arad Festivalul Zile și Seri de literatură Doinaș (SAD). Este autoarea mai multor volume de poezie și dialoguri cu personalități ale vieții literare românești. Ultimele volume sunt: Cum citesc bărbații cărțile femeilor?, în colaborare cu Șerban Axinte, Editura Polirom, 2017; Piele de împrumut (poezie, reeditare), Editura Brumar, 2018.

Din ’90 până azi s-au schimbat douăzeci și cinci de miniștri, în douăzeci și nouă de ani. Nu a venit niciunul care să cugete ca ardeleanul, să rupă ritmul, să scoată din viteză sistemul, să fie Superman! Iar dacă a încercat a fost înlocuit la timp. Cu toții, elevi, părinți și profesori suntem victime colaterale ale unor neprofesioniști. Sigur, replica pe care o aștept este că noi, profesorii, părinții, chiar și elevii majori, i-am ales. Dar cine suntem noi, acești alegători inconștienți ai unor reprezentanți incompetenți? Copiii născuți în socialism, copiii noștri, pe care îi influențăm, nepoții, ai căror bunici suntem. Legați ombilical prin cutumele naționale, sesizate zilnic, observate de atâția scriitori, călători sau istorici. Poate că asta se întâmplă popoarelor care nu-și regăsesc identitatea, dacă au avut-o vreodată deplin. Nouă ne place să credem că am descoperit-o și o păstrăm de secole. Chiar și așa, fiecare politician, responsabil cu găsirea unor strategii sănătoase pentru păstrarea și întărirea acestei identități, trăiește pe cont propriu, își organizează propriile interese în grupuri ce îi devin familiare și ajunge patetic-revoltat că nu i se recunosc efortul, umanitatea lui pusă în slujba națiunii.

În școală nu m-a învățat nimeni să mă apăr. Să-mi apăr drepturile de copil, nici n-am știut că am drepturi.

Irina-Roxana Georgescu (n. 1986)

A absolvit Facultatea de Litere (specializarea română – franceză) a Universității București în 2008, masteratul de teorie literară şi literatură comparată (2010). Doctor în filologie (2016) al aceleiași Universități, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980). În perioada 2010-2014, a condus seminare de teoria literaturii, comparatism şi idei literare, dar şi cursuri practice de tehnica lecturii la Universitatea din Bucureşti. A fost redactor de limba franceză la revista de studii literare şi culturale Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles (2009-2013). Începând din octombrie 2018, este asistent asociat la Literele bucureştene.

Este prezentă în diverse volume colective publicate în ţară (Literatura şi politică, coord. Mircea Anghelescu, Universitatea din Bucureşti, 2010; Afinități Imagine – Text II coord. Elena Ionescu, Ruxandra Iordache, Universitatea din Bucureşti, 2011; Cartografii literare : regional, național, european, global (coord. Adriana Babeți, Dumitru Tucan, Gabriela Glăvan, Radu Pavel Gheo, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2016) şi în străinătate (Qu’en est-il de la littérature «beur» au féminin?, coord. Najib Redouane, Yvette Bénayoun-Szmidt, Paris, L’Harmattan, 2012 ; Les Franco-Maghrébines. Autres voix / Écritures autres, L’Harmattan, 2014 ; Mahi Binebine, L’Harmattan, 2016 ; Fouad Laroui, L’Harmattan, 2018) etc.

Face parte din proiectul de educație media a Centrului pentru Jurnalism Independent.

A debutat în limba franceză cu volumul de poezii (Intervalle ouvert), apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017) şi în limba română cu volumul Noţiuni elementare (Editura Cartea Românească, 2018). Publică poezie şi studii literare în diverse reviste de cultură din ţară (Apostrof, Convorbiri literare, Familia, Tribuna, Ramuri, Observator cultural, Steaua etc.) şi din străinătate (Interlignes – Franţa, Diario de Avisos, dragaria.es – Spania).

Predam deja de patru ani la unul dintre cele mai bune licee din ţară. Anul doi la doctorat, pe atunci stăteam încă la cămin, în Grozăveşti, cu o colegă de la Universitate care mergea acasă doar de două ori pe semestru, deşi stătea aproape de Bucureşti. Ne sufocam în alveola de 3,3 pe 3 metri de la ultimul etaj, cămin B.

Asociam liceul în care veneam de cinci ori pe săptămână cu o casă plină de tineri cu care aş fi putut vorbi orice, de la literatură la astronomie, de la cele mai faine filme la cele mai rapide moduri să-ţi faci sandviciul dimineaţa, de la muzică la astrofizică. Erau interesaţi de tot ce mişcă, de tot ce le ieşea în cale. Era o bucurie să intru în sala de clasă şi toţi să mă asalteze cu întrebări: ce mai facem azi, ce-a mai descoperit unul sau altul, ce au mai citit, ce au de gând să facă. Mă simţeam ca într-o casă plină de forfotă, de căldură, de viaţă.

Lucram cu aceeași clasă încă din a IX-a. Rămăseseră neschimbaţi, ca dinamică, în patru ani: 28 de elevi. 14 băieţi şi 14 fete. Dădusem deja nenumărate teste cu ei, atâtea teze şi lucrări de-ale lor corectasem, cu încrederea că se străduiesc să obţină punctajul pe măsura efortului lor, că vor să îmbunătăţească, să nuanţeze, să cizeleze. O clasă-puzzle, din care un violonist avea să devină medic militar, alături de numeroşi politehnişti, o viitoare regizoare, o viitoare filoloagă, medici, economişti.

În liceul în care nu se copiază neapărat din frică, din teama de a nu te descurca la o anumită materie sau care îţi displace şi pentru care vei suporta consecinţele, de teama că eşti privit diferit de colegi sau pedepsit de părinţi, fascinant mi se pare că ajung să copieze ca să-şi menţină o medie generală elucubrantă. Paradoxal: copiază să obţină bursă. Copiază să întreţină mirajul elitei. Copiază pentru că se poate (afurisit   reflexiv-impersonal care nu învinovăţeşte pe nimeni).

Ziua în care am dat prima notă de 1 s-a zdruncinat ceva iremediabil în construcţia mea pedagogică…

Dana Ghițescu

Am absolvit Facultatea de Litere (secția română-engleză) în 1996. Mi-am scris lucrarea de licență pe tema Redescoperirea lui Mihail Sebastian, din păcate înainte de apariția Jurnalului.

Predau de când mă știu, am făcut cursuri de limba română și engleză atât cu copii, cât și cu adulți, am colaborat ca traducător cu revista Reader’s Digest timp de 6 ani. Marea mea pasiune este teatrul. În prezent lucrez în Școala Italiană Aldo Moro.

După câțiva ani de predat în sistemul de stat, a apărut ocazia de a lucra într-o școală din sistemul privat, Școala Italiană Aldo Moro. În anii 2000, directorul de atunci a decis să introducă în program ore de limba română, a venit în cea mai apropiată școală să caute un profesor și iată-mă într-un alt mediu și în fața unei provocări pentru care nu mă pregătise nimeni. Nu știam limba italiană, nu aveam manuale de română ca limbă străină, nu știam pe nimeni care să îmi dea un sfat, să îmi spună cât de ușor sau de greu va fi.

Prima zi mi-o amintesc foarte bine și azi. Am fost prezentată unor copii de 8-9 ani care au venit imediat în jurul catedrei, m-au studiat, s-au așezat în brațele mele și mi-au făcut multe desene. O mare schimbare față de clasele cu 30 de elevi cu care eram obișnuită. Un mediu mai relaxat, clase cu puțini copii, timp mai mult pentru fiecare.

Pentru prima oară am văzut un sistem în care nicio clasă nu seamănă cu alta, nicio programă nu poate fi rigidă. Copiii vin din toată lumea, unii știu bine română, alții deloc. Unii nu știu niciuna dintre limbile vorbite în școală și atunci singura soluție rămâne jocul. Am învățat că profesorul trebuie să fie și artist, trebuie să cânte, să se joace, să deseneze. Să râdă când iepurele desenat pe tablă seamănă cu un câine sau când vocea nu e chiar atuul lui.

Pentru a putea lucra, am început să îmi fac propriile materiale: fișe de gramatică, poezii pentru copii, jocuri de cuvinte. Am redescoperit literatura pentru copii- română și străină.

NAOMI IONICĂ

Născută la Brașov în 24 decembrie 1975, absolventă a Facultății de Litere, Universitatea Transilvania şi doctor în litere cu o teză despre opera scriitorului braşovean Gheorghe Crăciun.

Debutează în 2008 cu volumul colectiv de poeme Cele trei grații, apărut la Editura Aula, sub coordonarea poetului Alexandru Muşina care i-a fost şi mentor.

Debutul în volum individual în 2010, cu o carte de poezie intitulată Cei singuri vor rămâne singuri (Editura Tracus Arte); volumul a fost nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima,  în 2010.

În perioada 2010-2013 a fost redactor la revista de literatură Corpul T. Este prezentă în antologia Cele mai frumoase poeme din 2010, coord. Claudiu Komartin şi Radu Vancu. A publicat poezie şi recenzii de poezie în Vatra, Astra, România literară, Corpul T, Revista Transilvania. Colaboratoare şi autoare de cărţi didactice.

În prezent, profesor de limba română la Liceul Teoretic Johannes Honterus şi la Şcoala de Televiziune iMediaPro, Braşov, unde ţine cursul Jocul şi scrierea creativă.

Nu sunt profesor decât printre elevi şi pentru ei. Mă hrănesc din literatură şi mă întorc la ea, ca să mă vindec de amărăciunea pe care o găsesc în şcoală, de la resursa umană la baza materială, de la birocraţie la programele şcolare. Sunt preocupată de ortografie, lectură şi creativitate. Nu îmi place să predau, dar mi-e drag să vorbesc despre ceea ce cred că e important pentru elevi, ca fiinţe educabile. Vreau să aflu ce gândesc despre ceea ce citesc, vreau să-şi afle cuvintele. Predau la o şcoală germană, de 20 de ani. Copiii îşi găsesc mai greu cuvintele, în română şi în germană. Ştiu că germana are pentru ei o valoare practică, dar încerc ca limba română să le dea încredere în puterea de exprimare a individualităţii lor. Sunt copii români care învaţă toate materiile în limba germană, totuşi o limbă străină pentru ei, care nu le permite exprimarea cu uşurinţă a gândirii. Ora de limba română ar trebui să fie un prilej de afirmare şi reflecţie, dacă nu se transformă în pregătire pentru Evaluare, Bac, cum altfel?! – „Paştele şi Crăciunul profilor de română.” Literatura nu se răsfrânge doar într-o serie de competenţe: redactarea de eseuri complicate, cunoaşterea genurilor şi a speciilor, identificarea unor procedee literare, focalizare, tipuri de naratori, explicarea figurilor de stil etc. Literatura este mai mult de atât, ea reprezintă modalitatea de a privi lumea, forma complexă de empatie şi înţelegere a diferenţelor. Literatura te ajută să faci parte din lumea în care trăieşti, să-ţi descoperi propriile trăiri şi aspiraţii. Asta ştim toţi profesorii de română.

Cristina Issa s-a născut la 14 septembrie 1981, în Corabia, județul Olt. Este absolventă a Facultății de Litere a Universității din Craiova (2004), secția Română-Franceză. A absolvit masterul „Literatura română în context european” (2006) şi are un doctorat în management la Universitatea Valahia din Târgoviște, cu teza Perfecționarea managementului calității în sistemul educațional preuniversitar (2015). În 2014 a obținut bursă de cercetare în cadrul Academiei Române, proiectul: ,,Rute de excelenţă academică în cercetarea doctorală şi post-doctorală – READ”.

Din 2013 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Școlii Gimnaziale „Sfântul Nicolae” din București, sector 1. A publicat Analiza textului pentru gimnaziu. Aplicații (Editura Booklet, 2012) și Eseul scurt (pentru Bacalaureat)  – (Editura Booklet, 2017). A publicat articole și cercetări.

Sunt profesor de limba și literatura română de mulți ani, sunt profesor diriginte și pot spune că îmi sacrific foarte mult timp deoarece particip la foarte multe sedințe cu părinții, nu doar cu părinții de la clasa la care sunt dirigintă, ci la toate clasele. De ce? Pentru că părinții solicită să cunoască profesorii de română și de matematică. M-am întrebat și i-am întrebat de foarte multe de ce doresc să mă cunoască. Răspunsul standard: vor să afle cât mai multe lucruri despre copiii lor. Fac un exercițiu de memorie și nu îmi amintesc ca părinții mei să fi solicitat vreodată să vină profesoara care îmi preda limba și literatura română să le explice la sedință de ce învăț sau nu învăț eu… În fine, eu merg la sedințe.

Părinții elevilor din clasa a V-a doresc să mă cunoască… Deja m-am obișnuit cu ei, o revoltă generală fie pentru că le dau teme, fie pentru că trebuie să citească, ca să nu mai spun că le cer prea mult: să își scrie enunțurile exercițiilor sau să răspundă în enunț etc.

Părinții elevilor din clasa a VI-a doresc să știe dacă evaluările contează și vor să afle când îi pregătesc pe elevi pentru aceste evaluări. Chiar dacă nu pare, sub semnul acelor ședințe informative se ascunde o agresivitate tacită, formulată în tot felul de întebări precum: „Școala cum îi pregătește pe elevi pentru o asemenea evaluare?”, „Contează aceste evaluări?”, „Care este rezultatul acestor evaluări?” și mai gravă este întrebarea: „Dumneavoastră ce faceți pentru elevi?” Poftim? Întrebarea este agasantă, mai mult devine o povară pe umerii oricărui profesor de română.

Nicoleta Kuttesch a absolvit Facultatea de Litere a Universității București în anul 2000 și de atunci predă limba și literatura română la Școala Gimnazială Nr. 280. Este coautor la diverse culegeri de exerciții și teste pentru examene, a publicat articole de didactică, a participat la diverse simpozioane și conferințe, a făcut parte din grupurile de elaborare a subiectelor la olimpiade, fiind și evaluator la etapa națională.

Când am terminat facultatea și am intrat în învățământ, prin 2000, îmi făceam probleme în legătură cu elevii. Eram titulară la o școală în cartierul Rahova, foarte aglomerată, în care se învăța în patru schimburi cu ora de 35 de minute! Am primit dirigenție la o clasă cu 44 de elevi. E de înțeles că părinții erau mai mari decât mine, unii cu școală, alții fără școală. Nu m-am simțit niciodată privită cu neîncredere sau luată peste picior, așa cum aud acum de la colegii mai tineri.

Nu te formează nimeni pentru a relaționa cu părinții. Dacă aș fi acum în primul an de învățământ, aș refuza sigur dirigenția, aș avea teamă de părinți.

Eu am fost o norocoasă. Cel puțin până acum! Am interacționat cu părinți care au avut încredere în școală, în profesor, care au înțeles că fiecare trebuie lăsat să facă ceea ce știe să facă.

Ca profesor, este normal să îmi doresc tot ceea ce este mai bun pentru elev, să îl respect, să îl tratez așa cum mi-am dorit să fiu eu tratată când eram de aceeași vârstă. Dar când părintele crede că știe el mai bine ce trebuie făcut pentru copilul lui, nu ai nicio șansă!

Ioana Nanu este de șase ani profesoară de limba română la Școala Internațională Americană din București (cea mai bună dintre școlile private posibile). Înainte vreme a predat limba latină la șapte școli, precum croitorașul cel viteaz, și limba română la liceul ,,George Coșbuc” (cea mai bună dintre școlile de stat posibile). Devenind interesată de gen și educație, a urmat cursurile doctorale și a scris o teză despre literatura română din perspectiva dimensiunii de gen.

Consultând un dicționar grec, aflăm că schola însemna, în antichitate, tihnă, timp liber, adică timpul pe care îl dedici cu plăcere, deloc în grabă, învățării. Consultând oricare dintre programele în vigoare din școala publică/de stat, aflăm că ele numai tihna nu o cultivă. De șase ani contemplu sistemul bacalaureatului internațional (IB), aplicat de Școala Americană Internațională din București (A.I.S.B.) integral, și anume pe cele trei niveluri – PYP (de la 3 ani la clasa a V-a), MYP (VI-X) și DP (XI-XII). La A.I.S.B., cel puțin până în clasa a X-a, se predă și se învață, așadar, în tihnă. Spun asta pe baza celor șase ani de când predau limba română la gimnaziu (VI-VIII) și la liceu (IX-XII). Privitor la PYP, cunoștințele mele sunt extrase din discuții cu colegii de alte discipline, inclusiv cu profesoarele de română care predau la acest nivel.

Mirela Paulescu

A absolvit Școala Normală ,,Spiru Haret”, din Târgu-Jiu, secția învățători, în 1996, apoi Facultatea de Litere, secția Română- Franceză, la Universitatea din Craiova, în anul 2002.

A obţinut primul post, în urma concursului de titularizare, la Liceul Teoretic Şişeşti, jud. Mehedinţi, apoi în 2004 a optat pentru un alt post, tot prin concurs, la Colegiul Tehnologic ,,Constantin Brâncoveanu” Baia de Aramă, județul Mehedinţi, unde lucrează şi în prezent. În anul 2008 a obținut gradul didactic I, iar din 2010 este metodist în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Mehedinţi.

Cea mai mare provocare mi s-a părut literatura din manualele de la clasele gimnaziale. În primii ani, am predat după manualele existente în şcoală, aşteptând o providenţială reformă a învăţământului. Apoi, înţelepciunea mi-a dat de înţeles că aştept eu mult şi bine. Resemnată, am hotărât că schimbarea vine din interior, nu poţi avea aşteptări din afară. După ce mă străduisem să le fac elevilor cunoscute semnificaţiile textelor literare, mi-am dat seama că mă paşte serios un sentiment de blazare, în ritmul ăsta îmi voi pierde în scurt timp motivaţia şi entuziasmul pentru profesia mea. Îmi aminteam comentariile din şcoală, ,,reţetele” pregătite pe de rost pentru a obţine o notă bună la admiterea în liceu. Ei bine, eu nu am ,,digerat” niciodată un comentariu după reţeta originală. Îl recompuneam de fiecare dată, aşezând piesele de puzzle într-un colaj spontan reconstructiv, apoi savuram efectul nuanţelor de interpretare care se lăsau descoperite la fiecare redactare. Acest model, apreciat de profesorii mei, avea la bază studiul temeinic.

Elevii mei, însă, aşteptau docili să primească reţeta care să le asigure succesul la examen. Părinţii, desigur bine intenţionaţi, aşteptau rezultatele mult uzitatei formule: ,,Magister dixit!” Calea bătătorită a succesului şcolar nu avea să fie foarte curând desţelenită.

Elena Roată

  • Născută la Târgu-Jiu, 20 mai 1961;
  • Absolventă a Liceului Teoretic „Tudor Vladimirescu”;
  • Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, din cadrul Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi;
  • Repartizată prin decizie guvernamentală în comuna Dubova, sat Eibenthal, judeţul Mehedinţi;
  • Profesor titular (prin concurs) la Liceul „Tudor Vladimirescu” Târgu-Jiu;
  • Activitate didactică de performanţă – pregătirea loturilor olimpice la limba şi literatura română (peste 30 de elevi calificaţi şi premiaţi la etapele naţionale ale concursurilor şi olimpiadelor şcolare);
  • Colaborare la revistele culturale locale: Confesiuni, Polemika, Portal Măiastra, Caietele Columna;
  • Autoare a monografiei despre activitatea literară a criticului Pompiliu Marcea;
  • Coautor al cărţii de scriere creativă Caută-mă! Locuiesc în poveste, Editura Sigma, 2012;
  • Doctorat în domeniul lingvistic, cu teza: Lirica lui Lucian Blaga sau despre mersul gândirii producătoare (coordonator: prof. univ. dr. Eugen Negrici);
  • Organizator Conferinţele Colegiului Naţional „Tudor Vladimirescu”. Invitaţi: Octavian Paler, Adrian Cioroianu, Solomon Marcus, Dan C. Mihăilescu, Ileana Vulpescu;
  • Realizator emisiuni culturale (TV local): Ora de cultură (Gorj TV); Vocaţie sau destin (Gorj TV); Vocile serii (Tele 3 Media)

Crispată, dar suficient de hotărâtă, fără stil, dar mereu sub control, mi-am asumat alegerea: Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de Filologie, secţia română-franceză.

Atunci nu intuiam gestul „meseriei de a trăi”. Alesesem drumul. Nu vedeam nici capătul nici bucuria de a-l parcurge. Îmi ştiam spiritul şi sufletul în libertate. Habar nu aveam ce urmează. Orgoliul meu era pe jumătate măgulit. Cealaltă jumătate deservea povestea de viaţă a mamei mele care nu era străină de noul story în care începusem să locuiesc.

Îndrăzneam, totuşi, să gândesc că va veni un moment în care mă voi afla în faţa unei clase. Neapărat cu un catalog, obiectul unei (pseudo) puteri şi al unei libertăţi iluzorii.

Din păcate, puţinele ore de practică pedagogică nu m-au învăţat ceea ce eu trebuia deja să ştiu: că am o misiune, că nu sunt în război, că nu există adversari şi atotputernici. Uneori, există pericolul de a rămâne captiv unei prejudecăţi născute din sentimentul că exerciţiul puterii trebuie verificat oriunde ţi se oferă această şansă.

Şi, cum o clasă de elevi îţi iese în cale ca un inamic imaginar, te gândeşti cum s-o dovedeşti. Gând bolnăvicios, fără niciun gram de înţelepciune. Şi fără bucurie. Şi, dacă nu e bucurie, nimic nu e. Proful de română iubeşte şi se bucură. Conversaţiile cu ego-ul său frustrat, într-un lift suspendat al conştiinţei tale, nu ajută la nimic!

Am înţeles, după ce am terminat facultatea, că proful de română nu trebuie să fie în lumina reflectoarelor. Că rostul lui este să locuiască discret în ascunzişurile sufletelor de copil, acolo unde şi fricile, şi bucuria, şi nopţile polare şi zilele toride ştiu pe de rost timpul libertăţii. Teritoriile libertăţii nu trebuie recucerite de către noi, profii de română. E o miză nedreaptă care ignoră, descurajează şi blochează toate circuitele minţii imaginative.

Nicoleta Simionescu a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București (secția Română-Engleză), masteratul de Studii Literare Românești și este doctorand în filologie. În prezent, este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Iulia Hasdeu” și asistent asociat la Facultatea de Litere, UB. A efectuat stagii de mobilitate la Universitatea Sapienza, Roma, dar și în cadrul Fondation Antoine de Saint Exupéry pour la Jeunesse, Paris. A participat la conferințe naționale și internaționale și a publicat studii în volume colective, dar și articole și recenzii în diverse reviste culturale.

Ca profesoară, am întâlnit elevi sensibili, cu traume născute în școală și am întâlnit profesori care au contribuit la aceste traume. Am cunoscut și profesori care se micșorau vizibil atunci când întâlneau anumiți elevi cu care nu puteau construi o relație de comunicare, dar și profesori despre care se vorbea cu dragoste și respect. Am avut în față elevi care m-au făcut să îmi sondez vulnerabilitățile (pentru a nu le proiecta ulterior asupra lor) și elevi care m-au învățat să le validez emoțiile (pentru că ei știau ceea ce eu uitasem: emoțiile sunt firești). Evident, am întâlnit și elevi pe care nu am putut să îi descopăr, oricât am încercat, copii care purtau povara diferenței de clasă socială dintre ei și ceilalți colegi, diferență pe care încercau să o micșoreze printr-un comportament agresiv. M-am lovit și de elevi pentru al căror comportament nu am reușit să găsesc o justificare, dar nu am încetat să caut. Am cunoscut copii care construiesc, alături de părinți, roboți pentru diferitele competiții internaționale și elevi care citesc cu plăcere ȘI cărți din bibliografia școlară, sunt implicați în activități de voluntariat și, cu empatie, îți sar în ajutor, fără teama că se vor împovăra.

Îmi dau seama acum, când mă aflu în fața a 30 de copii, de data aceasta îngerii mei, că imit un model ce își dezvăluie abia acum adevărata valoare. Tot acum, pornind tot de la imaginea dirigintei, îmi dau seama că raporturile dintre elev și profesor sunt, fundamental, emoționale, de cele mai multe ori raționalitatea și obiectivitatea, de o parte și de cealaltă, fiind simple elemente de recuzită, de decor. Din noi înșine noi nu putem ieși, iar trăirile proprii creează un context fertil pentru stabilitarea unor relații. De ce relația profesor-elev trebuie să fie antagonică? Elevii din ziua de azi oferă răspunsuri la stimuli afectivi. Ei sunt oglinda familiei, a mediului social și, implicit, a școlii.

Marilena Şerban a absolvit Liceul Pedagogic și Facultatea de Litere din Ploieşti, apoi un masterat de didactică la  Universitatea din Bucureşti; are gradul didactic I şi lucrează în educaţie de 20 de ani.  A predat ca învăţătoare la sat și ca profesoară de limba și literatura română mai ales în şcoala publică, la gimnaziu și la liceu, dar şi în sistemul privat. Participă la activităţi de promovare a lecturii, în colaborare cu ANPRO (Asociaţia Profesorilor de Limba şi Literatura Română ,,Ioana Em. Petrescu”) şi este redactor al revistei ,,Consilierul de lectură”. Din 2017, se perfecţionează intensiv în rolul de părinte.

Mijloc de august.  După aproape 20 de ani în sistemul public de educaţie, mă reîntorc la emoțiile începutului  într-o școală nouă – de data aceasta, ,,la privatˮ. Nu-i vorbă, școlile le-am tot schimbat – de la una idilică, cocoțată într-un vârf de deal, dar cu acces la șosea (un criteriu important la titularizare), la cele din București, dar tot mâncătoare de timp, ca transport; de la școală primară la colegiu tehnic, apoi la liceu teoretic. Totuși… Vin după zece ani petrecuți  în același loc, cu dezamăgiri grele și așteptări mari.

Schimbarea  începuse cu câţiva ani în urmă, când, obosită cronic și agasată de reforma continuă din învăţământ, am avut primele incertitudini cu privire la traseul meu profesional. Până atunci, nu simțisem acut că mi-am ratat potențialul și că am înghițit, pe nemestecate, nada naivului care crede că e suficient să  facă ceea ce-l pasionează, ceea ce a visat de mic – uneori, consecința unei astfel de alegeri este o căzătură de la mare, mare înălțime. Cu certitudine, profesoratul mi se potrivea, îmi dădea o anume satisfacție interioară, dar insuficientă, la un moment dat, când am constatat că nu mă ajută să-mi plătesc ratele la bancă, serviciile medicale, nici măcar cărțile la care continuam să visez ca în studenție. Apoi, dilema etică a meditațiilor, înfierarea publică, deși eu spuneam că voi ajunge om ,,mare” când nu voi mai fi nevoită să ,,meditez”… Într-un astfel de context, am început să văd în sistemul privat șansa de a-mi demonstra că nu-mi irosisem jumătate de viață pe coclaurii profesoratului, gând care mă catapulta în depresie. Îmi mai acordam o șansă.

Oana Ursache (n. 31 iulie 1970, Bârlad) este, începând din anul 2011, profesor invitat la Universitatea din Granada, unde predă cursuri de limbă și cultură română, la Facultatea de Traducere și Interpretare. Este titulară la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava, unde a predat cursuri de literatură comparată. Prima ei mare pasiune a fost Panait Istrati, de care continuă să fie îndrăgostită, la mai bine de un deceniu de la susținerea unui doctorat, care adurat 7 ani. A crezut că a inventat un nou tip de lectură, pe care a numit-o alephică, dar nu mulți specialiști au luat-o în serios. Dar Ursache a continuat să creadă în ideea unei lecturi care se întoarce într-un punct indivizibil.

Între timp, în lumea hispanică și-a descoperit o nouă pasiune, pe care a denumit-o corpologie, și a început să cerceteze corpologia feminină, coordonând până acum opt volume de studii de corpologie feminină, publicate la edituri strălucitoare din Spania, Franța și Finlanda.

Într-un moment de nebunie a înființat Rețeaua Internațională de Studii Românești, de la care încă așteaptă mari momente de promovare a culturii românești în afara României. Anul acesta va organiza Festivalul și Congresul Copilăriei la Universitatea din Granada, într-o încercare disperată de întoarcere la o antropologie a inocenței.

Am devenit profă de română și am început practic o profesiune nouă, pentru care m-am calificat la locul de muncă, pentru că fiecare cultură te învață cum să intri în ea cu o nouă limbă în desagă. Nu eram pregătită și niciun eveniment din viața mea nu m-a pregătit pentru această experiență. M-a ajutat mult faptul că râdeam mult și că atmosfera de la cursuri era mai degrabă destinsă decât constipată.

Cred că prima mare surpriză a fost să aud pe cineva în campus strigând „Oana!” Ia te uită, m-am gândit, mai e o Oana în campus! De unde să îmi imaginez că o studentă de-a mea mă tutuia zbierând din toți rărunchii Oana. Păi cum adică Oana, tânără domnișoară, i-aș fi spus eu la mine în patrie, când am păscut noi gâștele împreună pe malul pârâului, ca să ne permitem astfel de intimităciuni. Dar studenta mea avea gura până a urechi, era foarte încântată să mă vadă, mă invita să bem un suc împreună, suc? pacatili meli, dar cum ar fi să mă așez eu cu fundu în iarbă, tologită la umbra palmierilor, să sorb din sticla de suc. Nu i-am spus nimic, nu am fost ca Doamna Isoscel din filmul cu pricina, dar m-am tot gândit la lumea asta în care ajunsesem eu și care nu avea pic de respect pentru ditamai profesoara universitară. Aveam să îmi dau seama în curând că și Rectorul era „Rafael”, ba chiar Rafa direct și că nimeni nu se opărea pentru că nu i se vorbea cu tot cârnațul de titluri penibile înaintea numelui de familie. Dacă pe prima studentă am refuzat-o, de-a lungul acestor 10 ani am adunat un număr infinit de sucuri și de beri băute cu studenții sau cu foști studenți, care își mai bat capul să mă caute când mai sunt în trecere prin Granada, sau vara prin România.

Și câte alte întâmplări de șocuri culturale și academice nu am avut eu în toți anii aceștia! Și de câte ori nu m-am bătut cu palma peste frunte ca un veritabil Dorele, cu provincialismul meu de femeie venită dintr-o țară fostă comunistă. Aș putea umple un capitol cu ele.

Alexei Vakulovski (3 octombrie 1949 – 19 mai 2006) este autorul volumelor Tancuri pentru 9 mai (proză, Biblioteca Tiuk, 2003) şi În gura foametei (Mărturii ale supravieţuitorilor) (istorie recentă, Academia Română & Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011; Ediţia a II-a: Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013), carte foarte bine primită şi de criticii literari, şi de istorici, şi de publicul larg, ambele ediţii epuizîndu-şi în foarte scurt timp tirajele. După În gura foametei s-a făcut un excepţional spectacol de teatru, Copiii foametei, în regia Luminiţei Ţîcu, la Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Chişinău, piesă jucată – mereu cu sala arhiplină – în mai multe ţări, apreciată şi premiată. Alexei Vakulovski a absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din Chişinău, în 1972, când s-a căsătorit cu colega lui de facultate, Sofia, cu care are doi copii, ambii – scriitori, Mihail şi Alexandru, şi au lucrat toată viaţa la şcoala medie din localitatea natală, unde strada pe care a locuit îi poartă numele. A publicat proză, proză umoristică, poezie, critică literară şi eseu în majoritatea revistelor din R. Moldova.

Mihai Vakulovski (n. 1972, Chişinău) absolveşte în 1994 Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova, în 2002 își susține doctoratul la Universitatea București. Debut – în 1997, cu volumul de poezie Nemuritor în păpușoi. A publicat cărţi de poezie, proză, teatru, critică literară, eseu, istorie recentă, interviuri, antologii. Prezent în mai multe antologii din țară și din străinătate. Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Soros pentru Nemuritor în păpușoi (1997); Marele Premiu Underground Literar pentru Management Cultural Performant (2001); Premiul Underground Zona alternativă pentru Biblioteca Tiuk! (2002); Premiul pentru Traducere (Tomis, 2009); Premiul Timpul pentru cartea de critică literară a anului (2010); Premiul de critică la Salonul Internațional de Carte de la Biblioteca Națională din Chișinău (2011) pentru Portret de grup cu generația „optzeci“ (Poezia); Premiul Interviuri culturale al Salonului Internațional de Carte din Chișinău 2012 pentru Zece basarabeni pentru cultura română. Interviuri cu tinerii dintre milenii; Premiul Proză – Noii Barbari pentru Biblidioteca (2012), Premiul pentru Proză pentru anul literar 2015, oferit de Biblioteca Ştefan cel Mare, Chişinău; Premiul „Nichita Stănescu” la Salonul Internaţional de Carte Chişinău, 2014, pentru Riduri; Premiul Librarul Anului, oferit de Festivalul Internaţional de Poezie şi Muzică „Poezia e la Bistriţa” (2018). Traducător din literatura rusă. Fondator al revistei web Tiuk! (tiuk.reea.net), pe care-o realizează de peste 18 ani împreună cu Alexandru & Carmina Vakulovski și Dan Perjovschi. Fondatorul și realizatorul CenaKLUbului TIUK!

Cînd trebuia să tragă pe cineva la răspundere, pedepsele lui erau distractive pentru restul clasei, dar nu şi pentru… personajul principal. Dacă întîrzia cineva, ca prin minune – făcea flotări și nu prea avea cum să scape de ironii („Ce băiat ești tu, Munteanu, nici măcar nu știi să fluieri”), iar fetele făceau așezări. Avea în chibitcă (cămeruţa lui de lîngă sala de curs, unde avea acces doar el şi… noi – bunicii, mama, eu şi frate-meu, frate-so şi unii dintre prietenii lui, majoritatea tot profesori) un baston cu care făcea înviorare (avea și haltere, dar pe alea le folosea doar pentru el, din fericire). Dacă îl deranja ceva – te chema întrebuințîndu-și doar degetul arătător (uneori nici nu se uita la tine). Cînd ajungeai lîngă biroul lui, te apuca de chică: „Ce te uiți în catalogul meu?” Cum de cele mai multe ori de vină erau doi, își scotea bastonul și-l punea pe capetele celor doi ghiduși. „Dacă nu cade – treceți la locurile voastre, zmeilor”. Firește că nu prea avea cum să nu cadă… copiii nu cresc la fel, apoi mai izbucnea cîte unu în rîs sau îi tremurau celuilalt genunchii. Atunci primeai la fund un baston din ăla pentru gimnastică (Buzdugan creștea în continuu și mereu avea pantalonii prea strîmți pe fund, „au-au-au-au”-rile lui ar merge perfect la deșteptător sau la telefoanele mobile). Știu, aici și acum metodele lui par scandaloase („În două picioare!”), dar foștii lui elevi pur și simplu îl iubesc. Mi s-a întîmplat să fiu chemat în spatele clubului, unde mă aștepta o gașcă de flăcăi furioşi. „Am auzit c-ai zis ceva de rău de Alexei Vasilievici!”, a scrîșnit unul. „Serios? Da’ voi cine sînteţi?” – „Foşti elevi de-ai dumnealui” – Iar eu sînt fiu-so:)).