Prof de română – Extraliteratură

Prof de română. Extraliteratură

coord. Irina-Roxana Georgescu

 

 

Petru APACHIȚEI

George ARDELEANU

Anamaria CIOBOTARU
Mariana CODRUȚ
Mihaela DOBOȘ

Adriana DUDAȘ-VASILE

Cristina GHERMAN

Dan GULEA

Elena-Ligia JEBELEAN
Ștefan MANASIA

Petronela MOLDOVAN

Cristian MOROIANU

Laura-Henrieta ORBAN

Iulia POP

Simona POPESCU

Cristina PRETORIAN

Cristina SĂRĂCUȚ

Adrian SĂVOIU

Ecaterina VAUM

Ana-Maria ZĂLOAGĂ

Petru Apachiţei este profesor titular de limba şi literatura română la Liceul Teoretic „V. Alecsandri” din Iaşi şi, din 2012 până în prezent, funcţionează ca lector de limba română la Universitatea de Studii Străine din Beijing. A fost metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean, formator la Casa Corpului Didactic și mentor de practică pedagogică pentru studenţii de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”. În anul 2004, i-a fost acordat gradul I în învăţământ, ca profesor de limba şi literatura română – limba şi literatura franceză, iar în 2010 a absolvit cursurile programului de masterat Politici Educaţionale şi Management Educaţional, din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Este coautor a 18 cărţi în domeniul didacticii limbii şi literaturii române şi a fost inspector judeţean pentru disciplina limba şi literatura română între 2004-2009, membru a numeroase comisii naţionale, iniţiator, organizator şi propunător de subiecte la concursurile şi olimpiadele şcolare de specialitate. În 2009, a primit din partea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din România Distincţia „Gh. Lazăr”, pentru inovare în cariera didactică.

Pentru cei care nu cunosc încă acest lucru, va fi poate surprinzător să afle că limba română se predă și în peste 50 de centre universitare din străinătate. Unul dintre acestea este Universitatea de Studii Străine din Beijing. Pentru început, poate că ar fi interesant să conturăm un scurt istoric al secției de limba română din cadrul Universității. Lectoratul de limba română s-a înfiinţat conform Acordului Cultural Chino-Român, în cadrul Institutului de Limbi Străine din Beijing, în luna septembrie 1956. În acel moment, Institutul de Limbi Străine din Beijing cuprindea doar Facultăţile de limba engleză, de limba franceză, de limba germană şi de limba spaniolă. Secţia de limba română funcţiona pe lângă Facultatea de limba franceză. În acelaşi timp, conform aceluiaşi Acord Cultural Chino-Român, s-a înfiinţat şi secţia de limba chineză la Universitatea Bucureşti.


George Ardeleanu

(n. 19 februarie 1961, Silvaşu de Jos, judeţul Hunedoara)

Conferenţiar universitar la Departamentul de Studii Literare al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Din 2015, Director al Departamentului de Studii Literare. Vicepreşedinte al Fundaţiei N.Steinhardt şi membru în colectivul de editare a Integralei Operei lui N. Steinhardt, Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom (din care până în prezent au apărut 18 volume). În 2000 a publicat în colecţia Canon a Editurii Aula micromonografia N. Steinhardt. A colaborat la realizarea aparatului critic al ediţiei spaniole a Jurnalului fericirii (El diario de la felicidad), în traducerea Vioricăi Pâtea şi a lui Fernando Sanchez Miret (Ediciones Sigueme, Salamanca, 2007). A îngrijit varianta inedită a Jurnalului fericirii (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia), publicată în 2012 la Editura Polirom. Coeditor, împreună cu Monica Pillat, al Integralei Dinu Pillat, Editura Humanitas (6 volume).

A publicat proză, eseuri, recenzii, comentarii, dosare tematice, interviuri în: Amfiteatru, Echinox, Interval, Contrapunct, Dilema veche, România literară, Observator cultural, Idei in dialog, Orizont, Convorbiri literare, Viaţa Românească, Suplimentul de cultură, Euresis, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România etc.

Doctor în Filologie (summa cum laude) cu o teză desptre N. Steinhardt care stă la baza volumului N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009.

Şcoala la care predam, destul de mare, era arondată unui cartier numit – în argoul de acolo – Dallas, un cartier unde nu era indicat să te aventurezi după şase seara. Nivelul general al elevilor era deplorabil, mulţi intrau în clasa a V-a fără să scrie şi să citească. Erau copii făcuţi „în zilele de salariu”, cum se spunea. Şi, culmea, nu aveam voie să lăsăm corigenţi şi repetenţi (politica triumfalistă a regimului ceauşist avea şi acest „aspect”). Îmi aduc aminte că la sfârşitul primului semestru am vrut să las vreo şase corigenţi (elevi care nu dăduseră pe la şcoală) şi directoarea – altfel, o doamnă cumsecade, dar… frica era mare – mi-a spus textual că, dacă intenţionez să las corigenţi, trebuie să mă duc acasă şi să aduc: caietul de învăţământ politic (chiar cu acesta a început), caietul cu planuri de lecţie, caietul de dirigenţie şi alte documente de genul ăsta. Caiet de învăţământ politic nu aveam şi nici nu aveam de gând să fac, aşa că am cedat şi i-am trecut pe toţi…
—-


Anamaria Ciobotaru (23 iunie 1974) este profesor de limba română si directorul Colegiului Naţional Pedagogic ,,Constantin Brătescu” din Constanţa. În perioada 2013-2017, a predat şi la Facultatea de Litere de la Universitatea ,,Ovidius” din Constanţa. Din septembrie 2000, a participat la numeroase cursuri de formare derulate în ţară şi în străinătate şi la şcoli de vară organizate de Woodburry University, LosAngeles, California și CES Embassy, San Francisco, USA; University College of London, Anglia; Harvard University, Boston, USA; Teaching Language Academy, Fort Lauderdale, Florida, USA; Oxford University, Anglia; Queen Margaret University, Edinburgh, Scoția etc. Este membru în Comisia Naţională a M.E.N. la disciplina Limba şi literatura română – liceu, fiind autor de programe şcolare, expert pe termen scurt/lung în programe PHARE şi Posdru şi formator naţional pe Noi didactici în viziune transdisciplinară şi Management Educaţional. În anul 2015 a obţinut titlul de doctor în Filologie cu lucrarea Interdisciplinaritate și transdisciplinaritate în opera narativă a lui Max Blecher, având publicate numeroase articole pe tematica transdisciplinarităţii. În luna martie a anului 2016, a publicat, la editura Junimea, volumul Lumea şi lumile lui M. Blecher, referenţii ştiinţifici ai cărţii fiind acad. Basarab Nicolescu şi prof. univ. dr. Simona Modreanu.

După ce ai intrat în sistem, sunt momente pe care nu ai cum să le ratezi.

Unul dintre marile avantaje pe care le oferă cariera didactică, din punctul meu de vedere, este acela de a te afla în permanenţă printre tineri. Imposibil să îmbătrâneşti. Îmi amintesc prima oră de dirigenţie. La o clasă de învăţători-educatori de a XI-a. Multe dintre absolventele au rămas în sistem. Discuţia a fost despre vocaţie şi carieră. Unul dintre răspunsurile pe care mi le-a dat o elevă mi-a plăcut cel mai mult: trebuie să fie profesori cei care iubesc copiii. Altfel, putem face şi altceva foarte bine. Ocuparea vocaţională a unui post didactic este o mare problemă şi astăzi. Nu ştiu câţi dintre profesori ocupă locul vocaţional. În acest context, cred, cu desăvârşire că titularizarea nu trebuie să existe.
—–


Mariana Codruţ (n. 1 noiembrie 1956) este absolventă a Facultăţii de filologie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Trăieşte în Iaşi.

A publicat mai multe volume de poezie, printre care Măceşul din magazia de lemne (debut, Junimea, 1982), Tabieturile nopţii de vară (Cartea Românească, 1989), Existenţă acută (Cartea Românească, 1994), Hiatus (Paralela 45, 2015). De asemenea, semnează trei cărţi de proză publicate de Polirom, debutînd cu romanul Casa cu storuri galbene (1997), una de publicistică, Românul imparţial (Dacia XXI, 2011), şi traducerea lucrării lui J. Piaget, Reprezentarea lumii la copil (Cartier, 2005). Cărţile ei au fost nominalizate la diverse premii, unele au fost premiate. Autoarea e prezentă în câteva antologii (printre ele: 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română, Nemira, 2017, coord. Marius Chivu & Radu Vancu, Gefährliche Serpentinen. Rumänische Lyrik der Gegenwart, Druckhaus Galrev, 1998, coord. Dieter Schlesak, Einladung nach Rumänien: Klassische und moderne Erzählungen, Noack & Block, 2016, coord. Elsa Lüder).

Foto: Cristina Hermeziu

Cancelaria era atît de mică, încît iarna cadrele din sat stăteau mai mult pe holuri cînd năvăleam noi ca nişte cuiere umblătoare sufocate de haine groase. Şi de ţoaşte în care, printre cărţi, caiete, extemporale corectate etc., piteam şi jalnicele noastre pachete cu mîncare conţinînd majoritar, pe lîngă pîine, o felie-două de salam maroniu sau un ou fiert tare, puţind a sulf la decojire. Poate şi din cauza asta mă simţeam mai în largul meu în sălile de clasă decît în cancelarie.

Elevii erau de toate condiţiile: de la cei bine hrăniţi, cu temele mereu făcute, pînă la cei care, nici una-nici două, dădeau palizi ochii peste cap: înainte de a-i trimite la şcoală, mamele îi hrăneau cu… un pahar de vin. Unii nu aveau ba maculator, ba creion sau pix, de aceea eu purtam mereu în bagaje creioane, pixuri, caiete. Dar şi cărţi ale autorilor incluşi în manuale, şi Antologia inocenţei a lui Iordan Chimet din care le citeam cînd şi cînd cîte un text, fie „Marşul botonilor” al lui Jarry, fie „Ca să faci portretul unei păsări” al lui Prévert, fie „La Paris” al lui Max Jacob (La Paris, di, di, / Pe-un cal gri / La Nevers m-aş pierde / Pe-un cal verde / La Issoire / Pe un negru armăsar / Ah! ce frumos! ce frumos! Ah! ce frumos! ce frumos! / Tii!) etc. Un timp, am cărat şi dicţionarul explicativ al limbii române ca să-i învăţ cum să caute cuvinte.
—-

 


Mihaela Doboș (n. 1973, Mircești, Iași) este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „C. Negruzzi” din Iași. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secția română – franceză, în 1995. A urmat studii postuniversitare de specializare (Managementul instituțiilor publice, 2007-2008), apoi Școala Doctorală de Studii Filologice (2010-2013), în timpul căreia a participat la un stagiu de cercetare la Universitatea din Strasboug, Franța. Are un doctorat în filologie (2013, distincția „Summa cum laudae”) cu o teză despre Ștefan Aug. Doinaș, publicată la editura Adenium: Tabloul unui destin – Ștefan Aug. Doinaș. O monografie. A publicat articole științifice în reviste din străinătate (Berlin, Strasbourg, Chișinău) și din țară („Timpul”, „Poezia”, „Interstudia”, „Cultura”, „Limba română”, „Tabor” etc.), precum și numeroase cărți cu specific didactic la Polirom, Paralela 45, Taida etc. A fost cursant, iar apoi formator național în cadrul Centrului Educația 2000+. A activat ca expert în cadrul unor importante proiecte POSDRU din domeniul educației. A elaborat subiecte pentru examenele naționale, pentru olimpiade și concursuri. Este colaborator al CNEE.

„You᾽ve Got Mail!” Deschid și citesc: „Stimată doamnă profesoară, sunt mama lui Leon, elevul dumneavoastră, dr. Maria X etc. Vă rog să mă ajutați, sunt disperată! La dumneavoastră e ultima speranță. Știți că Leon are o minte algoritmică, e un băiat inteligent, calculat, cu potențial. Imaginați-vă că i-a intrat în cap să meargă la… Facultatea de Litere! Un băiat ca el ar putea face Medicină sau Informatică! Cum se poate așa ceva?! Nu mă mai înțeleg cu el! Cică vrea să se facă profesor! Vă rog mult, așadar, să vorbiți dvs. cu el și să-l lămuriți. Știu că pe dvs. v-ar asculta! Și să nu-i spuneți cumva că v-am scris! S-ar supăra, sunt și în divorț…”
Citesc, recitesc, citesc, recitesc! Să râd sau să plâng? O înțeleg și nu o înțeleg. Mă iubește sau mă urăște? E vina mea? Cu ce am greșit?


 

Adriana Dudaș-Vasile

Ca absolventă a Universității de Vest din Timișoara, în anul 1995, am devenit, prin concurs, profesor titular al Liceului Teoretic Nr. 2 Reșița, liceu care includea și clase cu program sportiv, devenit ulterior Liceul Teoretic „Traian Vuia” Reșița. Din anul 2015, sunt profesor titular al Colegiului Național „Traian Lalescu” Reșița. Fiecare dintre aceste școli, prin specificul ei, mi-a oferit experiențe profesionale deosebite, ajutându-mă să devin. Dar m-au ajutat să devin, mai ales oamenii pe care i-am întâlnit și niciuna dintre aceste întâlniri, cu siguranță, nu a fost întâmplătoare.

De ce am ajuns profesor? Datorită oamenilor și pentru oameni.

Probabil pentru că am avut șansa, în liceu, a unui profesor de română de excepție și veneam deja din gimnaziu formată de o altă doamnă profesor dedicată muncii sale. Profesorul meu purta, în atitudine, profunzimea blagiană a spațiului din care venea (din apropierea Lancrămului) și ne fascina. Au urmat apoi profesorii de la Timișoara, de la Universitatea de Vest, care m-au ajutat și ei să devin, trăind bucuria de a-i cunoaște și dincolo de ipostaza de dascăli pe oamenii speciali care sunt domnul profesor Cornel Ungureanu, doamna Otilia Hedeșan, Simona Constantinovici sau domnul Pompiliu Crăciunescu.
—-

 


Cristina Gherman (n. 2 iulie 1971)

Originară din Țara Oașului (localitatea Turț, județul Satu Mare), am absolvit Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan” din Oradea în iunie 1989. Ulterior, am continuat studiile la Facultatea de Litere a Universității din București, iar în 2004 am absolvit un masterat (Management educațional) la Universitatea din Oradea. Din 1998, predau limba și literatura română la Colegiul Național „Doamna Stanca” din Satu Mare.

În cei 30 de ani de activitate didactică, am fost învățătoare, apoi profesoară de limba și literatura română. Timp de 4 ani am ocupat funcția de inspector școlar de specialitate la Inspectoratul școlar județean Satu Mare, apoi am fost director adjunct al Colegiului Național „Doamna Stanca” Satu Mare timp de 5 ani și jumătate. Acum sunt profesor metodist la Casa Corpului Didactic „Dariu Pop” Satu Mare.

Am participat la numeroase cursuri de formare, în calitate de cursant sau de formator, am beneficiat de o bursă Erasmus+ la Bologna, am colaborat de-a lungul timpului cu Centrul Național de Evaluare și Examinare și am pus multă energie în organizarea Olimpiadei Lectura ca abilitate de viață (OLAV).

După 30 de ani de învățământ, lucrând pe diferite trepte și ocupând diferite funcții, am o singură certitudine: încă mai am de învățat. Pentru mine, pentru elevii mei, pentru profesorii cu care țin cursuri de formare, pentru proiectele în care sunt implicată, pentru instituția în care lucrez. Cred că voi continua să le duc bomboane elevilor mei în prima oră de română, ascunse într-o cutie pe care scrie Micul Prinț – bomboanele sunt prilej de poveste despre ei, despre pasiunile lor, despre cărți citite, despre locuri vizitate și despre oameni care i-au ajutat să devină. Cred că le voi da mereu ca primă temă să scrie o scrisoare pentru profa de română în care să așeze toate gândurile lor la începutul vieții de licean; scrisorile acestea – adevăratele teste inițiale – le vom reciti la finalul celor patru ani în ultima săptămână, după ce vom urmări filmul realizat cu imagini de la activitățile noastre comune. Cred că voi folosi în continuare metode de educație nonformală pentru a evita rutina și a-i scoate pe elevi din zona de confort. Cred că vom pune apoi în aceeași cutie a Micului Prinț, adusă din nou în ultima oră de română, scrisorile noastre pentru Omul care vom fi peste 10 ani, ca o promisiune că vom continua drumul formării noastre. Și mai cred că voi plânge mereu la fiecare despărțire de o promoție, chiar dacă voi ști că am făcut tot ce am putut ca acei tineri frumoși, timizi la început, apoi tot mai entuziaști, să devină prieteni și oameni buni.

 


dig

Dan Gulea (n. 1977), profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Ploiești, doctor în științe umaniste al Universității din București cu o teză despre avangarda română, autor al unor volume de critică și istorie literară, de studii culturale cu tematică Belle Epoque (apărute la Paralela 45, Tracus Arte, Muzeul Literaturii Române, Cartea Românească), editor al lui E. Lovinescu și I.L. Caragiale, preocupat de relația dintre text și imagine, autor de cărți didactice – câte puțin din toate acestea contează într-o experiență de 20 de ani la catedră, începută la vârsta de 18 ani, din momentul în care intri într-o clasă pentru a vorbi despre literatură. Pentru că unul dintre cele mai interesante lucruri este să explici, să construiești, să formezi – de fiecare dată în alte circumstanțe.

Am adresat cinci scrisori deschise miniștrilor educației, cei din intervalul septembrie 2015-ianuarie 2017 – de fapt, una și aceeași, reluată de fiecare dată când se mai schimba un ministru:

„Stimate domnule ministru – începeam această scrisorică, pentru că în intervalul respectiv fuseră numai domni – , vă scriu această scrisoare pentru că sunt obligat; am o experiență la catedră, la toate nivelurile învățământului, de la gimnaziu la universitar, participând la reformele în educație de la introducerea manualelor alternative, până în prezent.

Este calitatea în care vă scriu, cu scopul de a începe o dezbatere publică, despre unele aspecte de la orele de limba și literatura română.

Este evident că programa școlară la limba și literatura română este învechită; deși a fost, pe clase, modificată, ultima oară, în 2006, iar pentru examenul de bacalaureat, chiar în 2014, noile forme nu sunt decât un copy-paste al unor conținuturi transmise cu fidelitate cam din anii 1990.” Sau poate chiar mai vechi.

Câteva ecouri prin presă și atât.
—-


Elena Jebelean

cu multă bucurie profesoară,

de atâta vreme

– după atâtea experimente (şi-ale sistemului, dar mai ales ale ei ☺) –

încât

nici nu mai ştie exact

ce-nseamnă

asta

fotografia arată că un profesor de română lucrează mai ales cu mâinile J

cară cărţi

corectează teme

schiţează planuri

scutură praful

grădinăreşte


—–

Clasa a IX-a – o fată veselă. Atentă. Ochi negri te priveau. Vedeai în ei că încearcă să te urmeze. Gata să râdă, gata să întrebe, gata să contrazică. Teme scrise neglijent, rareori aduse la timp. Proze bune, poezii ca nişte salturi peste teama de a nu dezamăgi. Inventivă fără ostentaţie, doar cu hotărâre. Aşa am aflat că are un câine, un frate, că îi place să citească şi să înoate şi să danseze. Încă nu ştia ce vrea să fie. Mai de fiecare dată când vorbea – de cele mai multe ori, neîntrebată – îi corectam acel o în loc de a din perfectul compus şi-mi răspundea cu gura până la urechi: „Ştiu, ştiu cum îi corect, doamna profesoară, da’ aşa vorbesc eu.” Râdeam toate, şi eu, şi colegele ei – o clasă de fete.

—-


Ștefan Manasia (n. 1977, Piteşti, România).Poet, publicist, redactor al revistei de cultură Tribuna. În 2008, la Cluj, iniţiază Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János și François Bréda) – cea mai importantă comunitate literară româno-maghiară din Transilvania. A publicat şase volume de versuri: Amazon și alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul revistei Manuscriptum pentru poezie, din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul Tânărul Scriitor al Anului; premiul revistei Transilvania), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) şi Gustul cireşelor (2017, nominalizat la premiile Observator cultural). Autor al volumului de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016). Trăieşte în Cluj.
Foto: Michael Astner

Am fost prof de română la şcoala generală din comuna Călăraşi, judeţul Cluj, din toamna lui 2002 pînă în primăvara lui 2003. Terminasem masteratul, scriam la primul volum de poeme, aşa că m-am trezit din narcoza poststudenţească abia-n septembrie şi am găsit postul acesta de suplinitor, într-unul din cele mai depărtate puncte de matricea universitară – Cluj. Mulţi numeau comuna Călăraşi-Turda, pentru a nu fi confundată cu localitatea mai mare din sud. Locuiam la Cluj, într-un apartament închiriat, de unde plecam luni pe la 4 dimineaţa, cu un microbuz de „rechini” (micii transportatori ilegali) pînă la Turda şi, de acolo, cu un autobuz care rămînea adesea în pană, sau nu pornea decît cu emoţii, ajungeam, trecînd pe lîngă aeroportul militar din Mihai Viteazu, în centrul comunei fixat pe unul din dealurile bombate, domoale din inima Transilvaniei. În centru: şcoala, primăria, postul de poliţie, poşta şi telefoanele (astea din urmă, o dată cu digitalizarea, presupun că au dispărut). Vineri după-amiaza reveneam la Cluj pentru week-end, avînd două zile şi jumătate la dispoziţie ca să îmi repar depresia.

—-

 


Petronela Moldovan (n. 28 aprilie 1952 la Satu Mare) După încheierea studiilor liceale la Baia Mare, a urmat cursuri de istoria artei la București, nefinalizate. Absolventă a Facultății de filologie a Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj; între 1974 și 1976, este redactor la revista studențească Echinox. După încheierea studiilor universitare, devine profesor în Baia Sprie, Baia Mare (1976-1989), apoi la Oradea, unde activează și în prezent.

Una dintre tristețile pe care le-am trăit ca profesor de limba și literatura română în liceu s-a datorat faptului că în dialogul de comunicare menit să apropie pe profesor de elevi și de orizontul lor de lectură, aceștia (constatam aproape de fiecare dată) ignoră lectura poeziei sau nu vorbesc despre poezie mai-de-loc. În pofida faptului că mulți dintre ei știau să definească genul liric, să precizeze trăsăturile acestuia, să identifice figurile de stil, rămâneau indiferenți sau, uneori, chiar amuzați la ideea de a citi poezie. Mi-am dat astfel seama că, pentru ei, poezia este un gen minor, pentru că dacă proza îi atrăgea prin întâmplări și personaje, relația cu poezia se reducea la memorarea unui comentariu, de regulă cât mai sofisticat, memorat, în care, desigur, ideile și perspectiva aparțineau profesorului care, nu o dată, realizase o compilație din critici literari, fără să citeze. Elevii mărturiseau că în gimnaziu uneori nu citeau textul poeziei decât o dată, trebuind să învețe, în schimb, comentarii pe care nu le înțelegeau.

—-

 

 


Cristian Moroianu (n. 6 aprilie 1971)

Născut în anul 1971 în satul Dogari, comuna Vintilă-Vodă, județul Buzău, din părinți profesori: mama, profesoară de limba și literatura română, iar tatăl, inițial profesor de latină, apoi preot. Absolvent al liceului „Mihai Eminescu” din Buzău, profilul Filologie-Istorie, promoția 1989. Licențiat al Facultății de Litere, Universitatea din București, secția Română-Latină, promoția 1994; absolvent al Programului de studii aprofundate „Gramatică istorică” din cadrul aceleiași facultăți (1994-1995), doctor în Filologie (2002), conducător de doctorat în domeniul Științe Umaniste – Filologie (2016).
Profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității din București, Departamentul de lingvistică; cercetător principal la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din București al Academiei Române, șef al Departamentului de etimologie. Specialist în lexicologie românească, autor a numeroase studii și cărți dedicate semanticii lexicale, îmbogățirii vocabularului și etimologiei în general. Dintre acestea, sunt de menționat Dublete și triplete etimologice în limba română (2005), Dicționar etimologic de antonime neologice (2008), Etimologie și lexicologie românească. Convergențe sincronice și diacronice (2015) etc. Titular al cursului de „Limbă română contemporană. Lexic și semantică” la Facultatea de Litere și al unor cursuri de etimologie și de corectitudine lingvistică. Coautor la volumele academice colective Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes (2004), Enciclopedia literaturii române vechi (2018), Lingvistica românească (2018); coautor și, din 2018, coresponsabil al Dicționarului etimologic al limbii române, proiect prioritar al Academiei Române, din care au apărut deja primele trei volume, aflat în curs de redactare la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din București.

Profesorul de română are un dublu rol: pe de o parte, trebuie să-i învețe pe copii carte și să îi ajute să treacă cu succes examenele care îi așteaptă, deci un rol instituțional; pe de altă parte, are rolul – fundamental uman – de a-i învăța să fie oameni, să preia modele bune și să le respingă pe cele proaste, de a-i convinge să creadă în valori substanțiale, de a le da încrederea să se bucure de viață și bucuria să se regăsească în personajele îndrăgite din cărțile sau din filmele preferate. Alături de cel de istorie și de cel de religie, profesorul de română are menirea de a forma oameni care să-și iubească limba și datinile, fără a le respinge pe ale altora, să își iubească aproapele, să arate recunoștință față de ceea ce i s-a dăruit din suflet, să se teamă de mânia divină (Nu strică niciodată!), să refuze prejudecățile și să învețe din experiențele istoriei, să iubească frumosul și să facă bine celorlalți, să cinstească amintirea celor care au vegheat ca nouă să ne fie bine și care veghează, în continuare, de mai aproape sau de mai departe, de aici sau de dincolo. În școlile prin care am trecut cu ocazia inspecțiilor, am simțit statutul special al profesorului de română în fața conducerii sau a restului corpului profesoral, pentru că el deține, cel puțin în mentalul colectiv, puterea cuvântului.

—-

 


Laura-Henrieta Orban (n. 13 iulie 1972) a urmat cursurile Liceului Pedagogic „Preparandia Dimitrie Țichindeal” Arad, după care a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București, secția Limba și literatura română – Limba și literatura latină. Profesor titular de Limba și literatura română – Limba latină la Liceul Tehnologic „Iuliu Maniu” Arad, a deținut funcția de director al acestei unități de învățământ, ulterior director adjunct al Liceului Național de Informatică Arad. În prezent, este inspector școlar pentru Limba și literatura română la Inspectoratul Școlar Județean Arad.

Viața dascălului nu este una ușoară, acesta trebuie să răspundă mereu provocărilor vieții. Stau câteodată și-mi aduc aminte… prima mea oră în postură de profesor. Predam limba latină elevilor unui liceu tehnologic, o clasă alcătuită în exclusivitate din băieți de clasa a XII-a, care practicau fotbalul în timpul liber. Tânără absolventă de Universitate bucureșteană de 23 ani, titulară, fusesem deja înștiințată de șeful Catedrei de Limba și literatura română din școală, că elevii acestei clase sunt destul de neliniștiți, că fosta doamnă profesoară de latină plecase plângând din clasă după trei săptămâni. Deși eram extrem de nerăbdătoare să intru în clasă, să împărtășesc elevilor din cunoștințele pe care le dobândisem în anii facultății de la atât de mulți profesori excepționali, am simțit din plin emoțiile debutului. În școală, deja se lansaseră previziuni legate de perioada în care voi avea „curajul” să intru la orele de latină. Pe undeva erau îndreptățite… După o scurtă prezentare, în timp ce strigam elevii din catalogul, am fost surprinsă să-l văd apropiindu-se de catedră pe unul din elevii clasei, în încercarea de a-mi vinde o brățară… Toți ochii erau ațintiți asupra mea, fiecare gest, orice mișcare a mușchilor faciali îmi era analizată. Așa că, după un refuz elegant, i-am propus tânărului ofer gratuit povestea din „Eneida” lui Vergilius. Finalul semestrului a fost pentru mine o primă victorie, o reflectare a expresiei „finit coronat opus”, căci toți fotbaliștii recitau versuri din invocația muzei, pe care le scandau în latină.
De atunci s-au scurs 24 de ani și fiecare generație și-a lăsat amprenta asupra mea, mi-a oferit ceva specific și irepetabil, pentru că – da – profesorul se hrănește din reușitele elevilor săi, indiferent de natura lor. Din acest punct de vedere, cred că profesorul de Limba și literatura română este privilegiat, căci are o șansă incredibilă de a ajunge la sufletele tinerilor, de a le schimba percepția asupra vieții.

—-

 


Iulia Pop (n. 1960, comuna Valea Măcrișului, județul Ialomița)
Liceul la clase cu profil umanist mai întâîi la „Nicolae Bălcescu” și după desființarea clasei de uman, dintr-a XI-a la „Creangă”. Absolventă în 1988 a Facultății de Litere (română – franceză) a Universității București. De atunci fără întrerupere profesoară de limba și literatura română și, pe la începuturile carierei, franceză. Am scris carieră… greșit. A fost și încă este o călătorie fascinantă. Restul e istorie, o istorie cât Războiul de 30 de ani. Nu la fel de sângeroasă, dar la fel de devastatoare.

Începuturile mele la „Sfântul Sava” stau sub semnul fricii: o școală de prestigiu, profesori renumiți, autori de manuale, liceul în care fusesem elevă, și nu una prea silitoare, profesori pe care îi avusesem la clasă și erau încă în activitate. La toate acestea s-a adăugat și o șoaptă într-o clasă de-a XI-a: „Las-o să vedem ce știe”. De știut, știam, dar nu părea destul. Trebuia ceva ce nu mai făcea nimeni, ce nu știa nimeni din școală și care să-i atragă pe tinerii aceia excepționali, într-o oarecare măsură blazați (așa îi percepeam eu atunci) și care să mă individualizeze. Atunci mi-a venit ideea. Făcusem cu un an în urmă un curs de dezbateri cu o profesoară de matematică din Buzău, fascinantă profesoară, care a știut să îmi stârnească interesul. Am luat suportul de curs și, mai întâi, cu elevii mei, apoi cu alții care au aflat am înființat clubul de debate de la „Sfântul Sava”. O catastrofă! După primul meci din primul turneu una dintre fete mi-a zis „Habar n-aveți în ce ne-ați băgat”. Am asistat la meciuri, am cunoscut niște tineri, atunci studenți, care reprezentau ARDOR (Asociația Romănă de Dezbateri, Oratorie și Retorică), am învățat vreo trei ani de la ei, de la elevii din „Viteazu”, de la cei din Ploiești și Sfântul Gheorghe și am reușit să formez echipe de debateri foarte bune. Am ajuns să fiu căutată de elevi cu care nu făceam româna drept „Doamna de dezbateri”.
—-

 


Simona Popescu (n. 10 martie 1965, Codlea, județul Brașov) este eseistă, poetă și prozatoare. Este absolventă a Facultății de Litere a Universității din București, în anul 1987. Din 2014, este conferențiar doctor la catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București. A fost descoperită de poetul Alexandru Mușina, în perioada în care era elevă de liceu la Brașov. A fost membră a Grupului de la Brașov, format în anii 1980, alături de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea, împreună cu care a apărut în volumul colectiv Pauza de respirație. A publicat Xilofonul și alte poeme, debut în poezie (1990), Pauza de respirație (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Marius Oprea), Juventus și alte poeme (1994), Noapte sau zi (Editura Paralela 45, 1998), Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (Editura Polirom, 2006), Volubilis (Editura Paralela 45, 1998) etc.

Nu mai ştiu dacă titlul romanului, Rubik, mi-a venit chiar la prima întîlnire sau o săptămînă mai tîrziu. În orice caz, în jurul lui 14 martie (nu ştiam pe atunci că era – coincidenţă! – o… PI Day), le trimiteam pe un forum de-al nostru, căruia îi pusesem numele de rubik314, propunerea titlului, Rubik, întrebîndu-i dacă sînt de acord cu asta.

Aşadar, „bulgărele de zăpadă“ a luat-o la vale. Aşa s-a creat romanul, prin… efectul bulgărelui de zăpadă. Am putea adăuga şi alte efecte secundare, de la efectul de fluture la efectul de halo, pentru ca să ajungem la cel pe care-l urmăream noi de fapt (uneori fără să ştim): efectul de Rubik!

 


Cristina Pretorian (n. 25 iunie 1977, Craiova)

„Cine sunt eu?” rămâne una dintre cele mai grele întrebări pe care le-am întâlnit până acum. Sunt Cristina Pretorian, abolventă a Facultăţii de Litere la Universitatea din Craiova (1999), a unor Studii aprofundate de Limba română contemporană (2004) şi a unui Master în Structura şi dinamica limbii contemporane (2009). În prezent, predau limba şi literatura română la Colegiul Naţional Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova. Am intrat în învățământ din pasiune, din dragoste pentru copii şi pentru că am convingerea că orice schimbare adevărată ar trebui să înceapă de la educație. Iubesc viaţa, îmi place să fac performanţă, să ies din anonimat şi să fiu mereu altfel decât ceilalţi. Sunt o sumă de antiteze, ce se desfaşoară în funcţie de context. Mă vei vedea des, poate prea des, cu zâmbetul pe buze fără niciun motiv anume, genul acela de motiv pe care-l caută majoritatea pentru a zâmbi, aşadar te provoc: încearcă acum… ZÂMBEŞTE!

Toate scenariile întâlnirii mele cu primii elevi, de care mă despărțeau doar doi sau trei ani, așa cum le gândisem anterior, mi se amestecau în minte. O groază paralizantă făcea să uit tot ce îmi propusesem. Din poveștile cunoștințelor mele, clasa părea o vietate ciudată care împroșca flăcări către orice ființă îndrăznea să se așeze la catedră. Perechi de ochi priveau curioși spre „profa nouă” din faţa lor. În momentul acela, am simțit intuitiv că suntem la fel de emoționați. M-am ridicat încet, am mers printre ei și le-am spus cine sunt și cum îmi imaginez eu că ar trebui să ne fie împreună. Și pe măsură ce le vorbeam, liniștea cobora încet în mine. N-am mai privit cu trac spre tavan sau spre fereastră, ci spre ei, spre elevii mei. Erau primii mei elevi.

—-


Cristina Sărăcuț (n. 22 noiembrie 1976, Oradea)
În 2000, a terminat Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, secția română-engleză. Din 2017, predă, în calitate de lector, limba și literatura română la Universitatea din Tampere, Finlanda. A scris Ekphrasis: de la discursul critic la experimentul literar (Editura Institutul European, 2015), Ekprasis: miniaturi din mantia lumii (Casa Cărții de Știință, 2007), pentru care a primit premiul „Mongolu” pentru debut, acordat de Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj. A publicat articole despre literatura română și literatura (română) pentru copii publicate în revistele Cultura, Tribuna, Philologica Jassyensia, Synergies Roumanie, The Journal of Didactics și în volume colective (editura Casa Cărții de Știință, editura Aracné).

Decizia de a candida pentru un lectorat în Finlanda a fost oarecum accidentală: despre finlandezi nu știam mare lucru, dar îmi rămăsese în minte faptul că sistemul lor de educație era extrem de lăudat pentru rezultatele la testele Pisa (Programme for International Student Assessment). În 2015, scorul Finlandei la proba de înțelegere a textelor citite a fost al treilea în top, după Singapore, Canada și Hong-Kong (ultimele două au același scor). La același test, România a avut poziția 48 din 70 de state.
Ziua zborului a venit repede. Motanul era cel mai liniștit. Era doar primul lui zbor. E drept, decolările, întârzierile și aterizările nu-i plăceau. Genetic. Nu-i plac nici acum. La Helsinki, în aeroport, primul cuvânt pe care l-am auzit în această limbă contorsionată a fost kissa. Fără dicționar surprinsă de bucuria celei care îl rostea entuziasmată, am înțeles că înseamnă pisică. Mai târziu, în al doilea an, aveam să înțeleg înrudirile literare: ca și motanul meu, un alt motan celebru, motanul chinez, personajul povestirii omonime scrise de Mika Waltari parcurge mii de kilometri într-o călătorie inițiatică de descoperire a lumii.

 


Adrian Săvoiu (n. 1954, Câmpulung) a absolvit Universitatea din București, Facultatea de Litere, cu specializarea română-latină. Colaborări pe teme de istorie literară la Radio România și în reviste: Viața Românească, Manuscriptum, Jurnalul literar, Memoria, Limbă și literatură română, Limbă și literatură etc. A tipărit volume despre cultura și istoria Câmpulungului natal și a zonei Muscel. A îngrijit ediţii ale scriitorilor C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei. Este autorul unei antologii a fabulei românești. A publicat mai multe albume cu fotografii de arhivă. Cercetările în domeniu şi experienţa de profesor s-au concretizat în redactarea manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, pentru Școlile de Arte și Meserii, în alcătuirea de ghiduri şi auxiliare didactice. În anul 2011, i s-a acordat titlul de „Cetăţean de Onoare al municipiului Câmpulung”. În prezent, este profesor de limba și literatura română la Liceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din București.

În această perioadă, când începusem să-l contest pe Tata, adică în clasa a VII-a, ne-a venit la clasă profesorul de limba română Marian Petry. Iată-l intrând cu un surâs la oră. Domnul profesor începe să vorbească cu noi și apoi să ne predea cu o mare pasiune. Se vede imediat că materia îi place și nu face nimic silit. Spre deosebire de toți ceilalți profesori ai noștri, are o fire de artist. Zâmbește mai mereu și suntem destinși la ora dânsului. Într-o zi ne anunță că va face lectura-model a unei noi poezii pe care o vom studia: Moartea căprioarei de Nicolae Labiș. Începe să citească. E un fel de a spune „să citească”, pentru că știe textul aproape pe dinafară. După primele cuvinte pe care le rostește domnul profesor în clasă se lasă tăcerea deplină. Trăim cu toții tensiunea emoțională a lecturii. Face anumite pauze și crește constant dramatismul recitării, astfel că drama din text a copilului care încearcă să supraviețuiască alături de tatăl său devine drama fiecăruia dintre noi. Domnul profesor a terminat de citit. Nimeni nu mișcă. Suntem parcă vrăjiți. Ceva stăruie în aer. Profesorul ne-a vrăjit cu o baghetă ale cărei puteri nu le mai încercasem până atunci: cuvântul!
Câteodată aduce cu sine o altă baghetă magică. Aceasta chiar o întrece pe cea dinainte. Dar o utilizează foarte, foarte rar. Și numai în momente doar de dânsul știute: desenul! Când ia creta să deseneze, în fața ochilor noștri se naște o lume de vis. Ne întrebăm toți cum va fi putând să alerge creta atât de miraculos pe tablă. Privim cu uimire ceea ce pentru domnul profesor pare a fi doar o joacă. Am vrea să abandonăm orele de limba română și să nu mai facem altceva decât să ne uităm cum desenează. Am dori să ne deseneze întruna. Dar nu e în fiecare zi sărbătoare!

—-

 


Ecaterina Vaum (n. 8 noiembrie 1955, la Baia Mare, județul Maramureș)
Între 1962 și 1970 urmează primele opt clase la Școala nr. 5 și apoi la Școala generală nr. 1 din orașul natal. În perioada 1970-1974 este elevă la Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare. Între 1974 și 1978 este studentă a Universității din București, secția română – latină. Lucrarea de diplomă, sub conducerea prof. dr. Nicolae Manolescu, a vizat „Structura liricii lui Nichita Stănescu”. În 1976, începe activitatea publicistică la presa studențească de atunci: Convingeri comuniste, Universitatea comunistă. După aceea, colaborează la revistele Luceafărul, Jurnalul literar, Suplimentul literar și artistic al Scânteii tineretului, Viața românească, Manuscriptum. În perioada 1978-1981, este profesoară de limba și literatura română la Școala nr. 3, municipiul Giurgiu. În 1981, dă examen de definitare în învățământ, iar în 1982 demisionează din învățământ. În perioada 1982-1985 este șomeră (deși nu exista titulatura în regimul socialist). Între 1985 și 1989, a fost profesor suplinitor de limba și literatura română la liceele din București „Grivița Roșie”, „Vulcan”, „Zoia Kosmodemianskaia”, „I. L. Caragiale”, Școala nr. 45. Din 1990 până în 2016, este profesoară titulară de limba și literatura română la Școala nr. 45 „Titu Maiorescu” din sectorul 1, București. În 1990, obține gradul didactic II, iar în 1994, gradul didactic I. În 1999, obține titlul de doctor în filologie al Universității din București, Facultatea de Litere, cu lucrarea „Nicolae Iorga – critic și istoric literar”, avându-l ca îndrumător științific pe prof. dr. Dimitrie Păcurariu. În 2004, primește Premiul Național „Nicolae Iorga” conferit de municipiul Botoșani pentru activitatea de publicare a celor trei volume de Corespondență emisă de N. Iorga. În perioada 2004-2013, participă la diverse cursuri de formare în domeniul educațional (Barcelona, Lisabona, New York, Roma). În 2016, se pensionează din învățământ. A publicat Nicolae Iorga, critic și istoric literar (București, Editura Sigma, 2005). Referințe critice: Șerban Cioculescu, Valeriu Râpeanu, Z. Ornea, Ștefan S. Gorovei, Fănuș Băileșteanu, George Gană, Theodor Vârgolici, Dan C. Mihăilescu, Florin Constantiniu.

Începusem imunizarea și am continuat la Facultatea de Litere a Universității din București, creându-mi cu îndârjire spațiu vital în căminele studențești de lângă Operă și, apoi, Grozăvești. Am început primul an universitar cu o lună de practică în agricultură, undeva în județul Ialomița, iar anul IV a debutat cu o lună de practică prin podgoriile de la Cochirleni. Oribil, ani de zile nu puteam nici măcar să privesc o ladă cu struguri, mi se făcea rău. La aceste munici nu participau colegii cu pile, în schimb trudeau alături de noi mari nume literare (profesori) precum Ștefan Cazimir, Nicolae Manolescu, Gelu Ionescu, Eugen Simion, Silviu Angelescu, Mihai Zamfir. Făceam haz de necaz, susținuți de verva inepuizabilă a lui Ștefan Cazimir, adorabil domn. Dimineața, la ora 6 trecute fix, se posta lângă baraca fetelor și cânta melodramatic: „La căsuța noastră / Sunt atâtea flori la ferești…”, iar pe băieți îi mobiliza cu prima strofă din Internaționala: „Sculați, voi, oropsiți ai vieții!…”. E ușor de imaginat cum reacționau „oropsiții”. „Oropsiți” vom rămâne până în 1989, cu săptămâna de lucru din șase zile, ba chiar sinistra Aneta Spornic ne-a convocat la muncă și duminica. Prin zloată sau soare eram obligați, în timpul sau în afara orelor de clasă, la cules de sfeclă, la sortat de cartofi, la măturat străzi și parcuri, la muncit pe șantierul de la Casa Poporului etc. Nu mai spun de epuizantele repetiții pentru defilările de 1 Mai și 23 August. Evoc aceste amănunte mizerabiliste, fiindcă ne-au amărât viețile și destineel profesionale, dar, îndeosebi, pentru a contracara reproșuri arogante dinspre ONG-iști: „oamenii mai în vârstă nu prea sunt dispuși să facă voluntariat!” Nu, zău?!

 


Ana-Maria Zăloagă (n. 3 august 1980), profesor preuniversitar, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi; beneficiar al unui grant Socrates-Erasmus la Universitatea Konstanz (Germania) ca studentă la masterat, al mai multor stagii de pregătire și perfecționare în țară și în străinătate; autor al unor lucrări prezentate la diferite simpozioane şi conferinţe internaţionale şi naţionale; doctor în ştiinţe umaniste din 2012 – Universitatea „Al. I. Cuza”; absolventă a unui program de reconversie profesională în cadrul Universității Babeș-Bolyai. Predă la Colegiul Tehnic „Miron Costin” din Roman.

Naveta începuturilor mele e o poveste în sine. Trenul personal pleca la ora 0350 din Iași, ajungea la 0720 în haltă, apoi urma drumul de țară, nepietruit, cu bălți sau zăpezi înalte, cu câini aflați la depărtare sau nu, cu colegi de navetă sau nu. În orice caz, drumul îl făceam într-o oră de mers susținut, traversând Siretul pe puntea de lemn și gâfâind spre școală. Dacă ploua, era mai greu, curgeau apa și noroiul de pe noi, directorul ne lua hainele să le pună la uscat, iar noi intram spășiți, întârziați la oră. Noi – în zilele fericite – eram eu, profa de română cea tânără de la Iași și ea, învățătoarea blândă din Târgu Frumos. Am cunoscut oameni inimoși la navetă, am aflat istorii, am analizat, am făcut chestionare pentru școala de șoferi, am citit mult.
Dar oameni mai frumoși am cunoscut în prima școală, în satul bunicii. Un director bun, așezat, profesor de matematică, tare mândru că, în sfârșit, nu mai era singurul titular pe o rază de câțiva kilometri. Am făcut echipă bună, am modelat caractere, am schimbat împreună destine… Ce cuvinte mari! Să schimbi destinul cuiva – oare câte profesii presupun asta? Și, totuși, e lucru mare să fii OM, e lucru însemnat să fii profesor! Dar să fii profesor în satul bunicii nu a fost tocmai ușor. La școala cu clasele I-VIII învățau copiii din vreo trei sate, toți se cunoșteau bine, se înrudeau mai mult sau mai puțin. Eu – tânără și dornică de lecții, copiii – curioși și deprinși cu munca grea, de la câmp, mai puțin cu cea legată de citit și socotit. Testele inițiale – un dezastru. În școală – analiză, înțelegere, identificare de soluții, pregătire pentru cei de clasa a VIII-a. La poarta bunicii, ei bine, abia acolo se țineau ședințe veritabile, la ceas de taină. Biata bunica era apostrofată și sfătuită să își determine nepoata să îi înțeleagă pe copii, că doar nu se supără careva dacă dispar notele de 3 și de 4… Unde mai pui că nu se auzise până atunci să existe în catalog note mai mici de 4!