Prof de română. Școala noastră cea de toate zilele (coord. Camelia Săpoiu)

Cartea reunește capitole semnate, alfabetic, de douăzeci de profesori de limba și literatura română: Odarca Bout, Ștefania Roxana Ciobanu, Gheorghe Cîrstian, Adrian Costache, Adina Cotorobai, Cristina Maria Ivan, Marina Ștefania Manea, Floarea Marinache, Doina Marinov, Mircea Moț, Mihaela Nicolae, Georgiana Pârvuleț, Anca-Denisa Petrache, Alina Petri, Cătălina Popa, Liliana Popescu, Bogdan Rațiu, Andreea Târziu-Gal, Șerban Tomșa, Anca Vlaicu.
Am vrut mai întâi de toate să fie o carte care să aducă publicului ceva din valoarea senioratului (prin prezența unor profesori care au fost și sunt modele de profesionalism pentru generații la rând), pentru că am convingerea că societatea românească, în general, și profesorimea, în special, ar avea de câștigat din experiența profesională a seniorilor, care sunt o valoare în sine. Acestora li s-au adăugat profesori mai tineri și foarte tineri, care au atât de multă forță în a face lucruri uimitoare în școlile unde predau, în comunitățile unde trăiesc și, de multe ori, chiar mai mult decât atât. Cu foarte mici excepții, îi cunosc pe toți acești profesori din viața reală, din variate împrejurări, și poate de aceea cartea aceasta s-a alcătuit dublată de o minunată corespondență și de bucuria unei reîntâlniri/ regăsiri într-o zonă nouă, aceea a unei cărți dedicate școlii noastre cea de toate zilele. 

(Camelia Săpoiu)

Odarca Bout (Ardelean), născută în comuna Rona de Sus în 1961, martie 5, este primul copil al familiei Ardelean Maria şi Nicolaie, ambii învăţători.
Clasele primare le face în satul natal. Dă admitere la prestigioasa instituţie de învăţământ, Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1980. În 1984 termină Facultatea de Litere din Cluj-Napoca şi este repartizată în oraşul Sighet.
Actualmente este profesor titular la disciplina limba şi literatura română la liceul pe care l-a absolvit. Are titlul de doctor în filologie din 2002, titlu acordat de Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Litere, cu Magna cum laude.
Având o bogată experienţă profesională, tact pedagogic, vocaţie autentică de dascăl, înalt profesionalism, a obţinut cu elevii săi numeroase premii la olimpiadele şi concursurile şcolare, pentru care a fost distinsă cu diplome de onoare. Este profesor metodist al ISJ Maramureş, mentor, coordonator de cerc pedagogic zona Sighet, fost profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Știinţele Educaţiei, Extensia Sighet, formator la CCD-MM, responsabil al Centrului de Excelenţă – Sighet.
A publicat cărți, studii şi articole de specialitate.
Crez profesional: Cred că-n devenirea mea ca dascăl e bine ,,să merg, să fiu „mereu pe drum”, pentru că așa voi deveni Eu… Încerc sã îmbunătăţesc, să schimb, să fac mai interesant tot ceea ce mi se propune ca model didactic, însă nu uit că toate se verifică prin mintea și rezultatele elevilor mei.

Eram elevă la Liceul Pedagogic în ultimul an și mă pregăteam să dau
admitere la Științe Economice, pentru că era la modă și pentru că eu
eram foarte bună la matematică. Dintre cele două note de 10 la bac în tot
liceul, unul era al meu. Deci, s-a adeverit.
În luna mai, tata fiind învățător, și-a susținut gradul didactic I, ocazie
cu care a venit o comisie de la Cluj – profesori de la Facultate de Litere.
Fiind elevă la Peda, normal că l-am ajutat pe tata și, în pauze, la susținere
și după susținere, m-am ocupat de onorata comisie. Din vorbă-n vorbă,
aflând despre intențiile mele, nu știu cum au reușit să mă convingă și
să convingă întreaga familie că cel mai indicat ar fi să dau la Litere. Îmi
amintesc unul dintre argumente: dacă nu-ți iese un bănuț la socoteală
nu dormi toată noaptea, dar dacă citești literatura toată noaptea e foarte
frumos, relaxant și plăcut…

Ștefania Roxana Ciobanu este profesor de limba și literatura română de 11 ani, la gimnaziu și la liceu. Brașoveanca a predat mai întâi la Liceul Pedagogic, „acasă, unde a făcut liceul”, apoi la Colegiul Național
„J. Honterus” și la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov. În 2012, s-a mutat în București, venind ca profesor la Colegiul Național „Gh. Lazăr”, iar din 2013, la Colegiul Național „Spiru Haret”.
Adoră lectura, baletul, opera și pianul. Și să viseze. De aceea, și-a luat
titlul de doctor în filologie, specializarea Literatura română, la Universitatea din București, cu lucrarea „Visul în literatura postbelică”.
Îi place mult să predea, să le vină în ajutor elevilor și profesorilor. Este
formator pe domeniile evaluare și curriculum.

A treia oră. Discutăm despre mesajul și aspectul moralizator al basmului. „Dar, doamna, de ce îl consideră tărâmul fericirii, dacă el nu își mai aduce aminte de nimic, nici de părinți, nici de casă? Cum poate fi
cineva fericit dacă nu îi își amintește de cei dragi?”. Din spatele clasei,
timidă, cu vocea abia auzindu-se, Alexandra îți exprimă nedumerirea.
Rămân uimită de cum un copil poate fi atât de profund! Oare nu li s-a întâmplat aheilor același lucru în Țara lotofagilor? În puritatea gândirii ei și a experienței sale de copil de 10-11 ani a demontat toată teoria basmului.

Gheorghe Cîrstian
Am absolvit Facultatea de Litere, specializarea română-franceză, la
Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Am fost șase ani profesor la Școala Generală Drăgușeni, apoi un an am predat la Liceul Industrial Nr. 1 din Suceava. Din 1993 sunt profesor la Colegiul Național „Petru Rareș”
din Suceava. Am coordonat de la înființare (octombrie 1993) până în prezent cenaclul literar la nivel județean, sub trei denumiri succesive: Cenaclul literar „Săgetătorul”, Clubul de Poezie Alecart, Casa de Poezie Light of ink. Am inițiat două concursuri naționale: Concursul de diaristică „Mihail Sebastian” și Concursul de critică literară „Mihail Iordache”, al doilea în amintirea profesorului meu de literatură din facultate. Am alcătuit două antologii literare: antologia de proză scurtă Bref (Tipografia ROF, 2016) și antologia de poezie Casa de Poezie (Ed. Vinea, 2018).
Organizez bilunar, la Casa B+B, Seara de Poezie L.ink, la care participă
elevi și studenți, invitații fiind scriitori, actori, artiști plastici. Am participat la punerea în scenă de către trupa „Fabulinus” (Casa de Cultură a
Studenților Suceava) a spectacolului de poezie cosmic. texte light of ink,
în regia lui Cosmin Panaite de la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din
Suceava. Cel puțin cinci dintre cei mai buni tineri profesori de română
din Suceava sunt foștii mei elevi.

În 1986, am ajuns, tânăr profesor, la Școala din Drăgușeni – Suceava.
Luasem în septembrie premiul ziarului „Zori noi” pentru poezie la Concursul național „Nicolae Labiș”, organizat la Mălini: în entuziasmul general, n-am acceptat să mi se ridice statuie, i-am rugat doar pe cei de la
Primărie să mă lase să fac un cenaclu literar. L-am făcut să mă întâlnesc,
seara, cu Cornelia și cu alți tineri profesori la bibliotecă. Am pregătit la
Căminul cultural un recital Cărtărescu, pe scheletul poemului Aprinderea stelei Absint. Am avut, între drăgușeneni, un succes colosal. Succesul (nu doar poetic) s-a manifestat, din câte se pare, și în ce o privește pe Cornelia. În mai 1986 ne-am căsătorit. Poezia am luat-o la casa noastră…

Adrian Costache s-a născut în localitatea Podgoria, jud. Prahova, la
27 iulie 1944. Face studiile liceale în oraşul Ploieşti, iar pe cele universitare, la Facultatea de Litere, în Bucureşti.
Cariera didactică se desfăşoară în învăţământul preuniversitar, cea mai mare parte la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti. Anii de început de carieră îi permit cunoaşterea şcolii româneşti în diversele ei ipostaze. Desfăşoară activitate în învăţământul gimnazial la Școala generală Frăsinet jud. Călăraşi (profesor şi director), Școala Generală Ciorogârla, jud. Giurgiu (profesor şi director), sau este profesor, vreme de doi ani, la Liceul Pedagogic din Bucureşti. Din 1978, a fost, fără întrerupere, timp de 36 de ani, profesor la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti.
O latură a personalităţii sale, ca profesor de limbă şi literatură română la cunoscutul liceu bucureștean şi apoi apoi ca inspector în Ministerul Educaţiei, sub diferitele lui denumiri, este aceea de autor de manuale
şcolare pentru liceu şi de publicist pe teme pedagogice, de predare a limbii şi literaturii române în şcoală, dar şi de articole de critică literară, susţinând rubrici permanente sau colaborări sporadice în Tribuna învăţământului, Revista de pedagogie, România literară, Luceafărul, Ateneu, România liberă, Luceafărul de dimineaţă, Neuma, Viaţa Românească ş.a.
Ca prozator şi poet, aparţine „generaţiei ’70” (Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană). Este membru al Uniunii Scriitorilor din anul 1982 , autor a şaisprezece cărţi de ficţiune (douăsprezece de proză şi patru de versuri, cinci dintre acestea fiind publicate înainte de 1990), apreciate, în timp, de Fănuş Neagu, George Bălăiţă, Laurenţiu Ulici, Horia Gârbea, Marian Drăghici, Dan Stanca, Geo Vasile, Paul Dugneanu, Gabriel Rusu, Teodor Pracsiu, Nicoleta Milea, Gh. Lăzărescu ş.a.
Trilogia de la Sf. Sava (Regele sperietorilor de ciori, Editura Cartea Românească, 1997, Apocalipsa după Ian, Editura Art, 2007, Lista cu nume, Editura Art, 2008) este opera care l-a impus în atenţia unei anume categorii de cititori.
În prezent, Adrian Costache este profesor-pensionar.

Școala a fost şi este o instituţie ritualică. Fără aceste ritualuri, o parte
din semnificaţii s-ar pierde. Între cele care mă impresionează de fiecare dată (elev fiind, eram marcat de serbările şcolare!) sunt reîntâlnirile
cu foştii absolvenţi, prezente nu doar la marile colegii, ci şi la licee obscure altminteri. Astfel, de curând, o cunoştinţă de-a mea s-a dus să se
(re)întâlnească cu foştii colegii de liceu la Mizil… Nu e nimic peiorativ în
această evocare, am găsit acest exemplu pentru rezonanţa ştiută a oraşului în cultura noastră.
La Colegiul Naţional Sf. Sava aceste întâlniri sunt uneori aranjate/
anunţate/ cu un an înainte, ba chiar (performanţă!) cu doi sau trei ani
înainte. În postmodernitatea şcolară românească e nevoie azi, pentru a
te reîntâlni cu foştii colegi, să vii adesea din „străinătăţuri”, care de care
mai departe, inclusiv din Australia, anul trecut…

Adina Cotorobai
Adina-Lucia Iuga se naște la Reșița, județul Caraș-Severin, în 12.02.1953, într-o familie de tineri intelectuali. Tatăl, Tiberiu Iuga, este jurist la Uzina de Construcții Metalice din Bocșa Română. Mama, Silvia Doina, este profesoară la liceul din Bocșa Montană, unde familia își are domiciliul.
În 1956 fetița își pierde mama în urma unei boli incurabile și ea va rămâne în grija bunicilor materni, Elena și Dănilă Cherciu.
Anii de școală, 1960-1972, petrecuți la liceul real-umanist din localitate, îi aduc bucurii și succese, ea formându-se sub îndrumarea unor profesori remarcabili ai unei școli de tradiție.
Continuă linia maternă în carieră, urmând cursurile Facultății de Filologie din Timișoara, secția Limba română – Limba franceză și va profesa primii zece ani la Slatina, județul Olt, unde va preda limba franceză.
În 25 decembrie 1976 se căsătorește cu Virgil Cotorobai, absolvent al Institutului Politehnic din Timișoara, fostul ei coleg de clasă. Copiii, Radu și Sandra, se nasc în 1978, respectiv 1986.
Din 1987 cuplul se mută la Cluj, unde Adina Cotorobai va preda limba
și literatura română la Liceul de Matematică-Fizică numărul 3, Liceul de
Științe ale Naturii și, între 1989 și 2013, la Colegiul Augustin Maior, de
unde se pensionează.
În decembrie 2018 publică romanul Privind peste umăr, la Editura Limes, în colecția „Romanul românesc al secolului XXI”.
Cartea este lansată pe data de 21 februarie 2019 la Biblioteca Județeană „Octavian Goga”, din Cluj Napoca și se bucură de o bună primire.

— Tovarășa profesoară, azi vin cu dumneavoastră la oră. Poftiți!
Superb! Prima asistență. Ei și? Ei și! Înhaț catalogul și pornim. Tovarășul, masiv, prezentabil, la cravată, stalinist până la măduvă și dincolo de
ea, dacă se poate, cultivă un spirit competitiv printre elevi și are, am aflat
de curând de la cei mai vechi în școală, delatori în fiecare clasă, că, de,
lucrurile bune se deprind din vreme, ca să țină, aceștia având mereu ușa
deschisă la șeful cel mare și turnând de-a valma colegi și profesori, fără
nicio discriminare, că așa este democratic, nu? Fără un „vă rog”, acolo,
măcar de formă, o formulă de politețe oarecare, povești! Taman bine săți strice și bruma de dispoziție pe care ți-a mai lăsat-o odiseea cu transportul! Ei, asta e, hai și vom vedea ce va mai fi.

Cristina-Maria Ivan, profesoară la Liceul Teoretic „G. Călinescu”
și la Liceul Teoretic Internațional de Informatică din Constanța, este absolventa Facultății de Litere din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța, specializarea Limba şi literatura română – Filologie Balcanică. A absolvit studiile aprofundate „Limba română – Dialectologie”, realizând o cercetare dialectală chiar în localitatea unde a predat pentru prima dată, satul Siminoc, județul Constanța. „Evoluția numelor calendaristice la popoarele ortodoxe balcanice”, teza de doctorat, a fost apreciată cu distincția „Cum Laude” și este o consecință a pasiunii pentru studiul limbilor balcanice (a participat la cursurile de vară din Serbia și Grecia – „Istoria limbii, literaturii şi culturii sârbe” și „Limbă şi civilizaţie greacă”). Este, de asemenea, coautor de auxiliare didactice pentru elevi, lector asociat al Facultății de Litere, referent științific al Editurii Universitare din 2011 pentru domeniul de competență Metodica predării limbii și literaturii române. A fost director al Liceului Teoretic „Carmen Sylva” din Eforie Sud și este inspector școlar pentru limba și literatura română la nivelul județului Constanța.

Au trecut 20 de ani de când mi-am început cariera și pot spune că profesorul este și va rămâne arhitectul care lucrează cu cele mai frumoase și interesante materiale folosite vreodată. De el depind rezistența construcției în timp, frumusețea exterioară, dar mai ales strălucirea interioară a clădirii. Cu toții recunoaștem schimbările care au loc din ce în ce mai repede, noile tehnologii promit enorm, dar consider că ele nu trebuie văzute drept scop, ci mai degrabă un mijloc de a educa, de a instrui, de a diversifica materialul didactic și a de aduce mereu ceva inedit în atenția elevilor. Cred că noi, profesorii, trebuie să ne adaptăm schimbărilor care se produc, nu trebuie să renunțăm la a-i trata pe elevi ca personalități
distincte și să le inculcăm valori clasice, dar esențiale devenirii lor: adevărul, frumosul și binele.

Maria Ștefania Manea este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul’’, fost inspector școlar pentru proiecte educaționale și inspector școlar pentru comunicare instituțională, în prezent, inspector școlar general adjunct la Inspectoratul Școlar București.
A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității Craiova, masteratul de Didactici ale Disciplinelor Filologice, Universitatea București și este în prezent doctorand în cotutelă la Facultatea de Științe ale Comunicării, SNSPA și Facultatea de Științe ale Educației, Universitatea București, pe tema comunicării instituționale în cadrul structurilor de învățământ.

Dacă mi-a fost teamă? Între noi era o diferență de patru, cinci ani.
Cum le puteam fi cu adevărat profesor când încă nu mă dezlipisem, la
rându-mi, de băncile școlii? Cum îi puteam convinge să mă asculte, să
mă creadă, să participe, să fim o echipă? Au fost multe lecțiile de învățat.
Morala lor: cu cât deveneam mai autentică, mai sinceră, mai puțin încordată, cu atât observam mai bine cine sunt ei, care le erau așteptările.
În prima zi de condică am completat cu un pix roșu. Nu știam să notez
nici absențele. Nimeni nu mă învățase să fiu cu adevarat profesor, nici
facultatea, nici acel simulacru de practică pedagogică. Am devenit unul,
făcând și învățând, ceea ce formarea academică nu a putut să îmi ofere
în suspensiile teoriei.

Floarea Marinache
M-am născut în anul 1937, în comuna Luciu, județul Buzău, localitate specifică Bărăganului, unde ocupația principală a sătenilor e agricultura. Acolo am învățat clasele primare și tot acolo mi-am început și activitatea didactică. În municipiul Buzău, am început la Casa de Copii Școlari, am continuat la Școala de Muzică (actualul Liceu de Arte), iar din 1968 până la pensionare am funcționat la Liceul Pedagogic din Buzău „Spiru C. Haret” (actualul Colegiu Pedagogic). Fiecare etapă a activității mele la catedră m-a stimulat să-mi perfecționez demersul didactic, menit să dezvăluie copiilor frumusețea limbii române. În Liceul Pedagogic, însă, a trebuit să-i învăț pe elevii mei cum să le cultive, la rândul lor, copiilor din clasele primare sau din grădiniță, prețuirea pentru limba maternă. Și vă asigur că aceasta e o activitate foarte dificilă și deosebit de frumoasă.

Mult mai târziu, peste ani și ani, un prieten m-a rugat să pregătesc
o învățătoare (profesor pentru învățământul primar, cum se numește
acum această meserie) pentru examenul de definitivat. Am constatat că
tânara nu știa să descopere subiectul în propoziție. Cum l-o fi predând?
Nu știu dacă tânăra învățătoare a luat definitivatul.
Aflu, cu mirare, că o clasă cu profil pedagogic, cu diriginte profesor de
pedagogie (doctor în specialitate), având de ales pentru o oră de opțional
între gramatică și altceva, a optat pentru limba italiană. E sigur domnul profesor diriginte că elevii săi se vor descurca în practica pedagogică
doar cu ce au învățat în gimnaziu la gramatică?

Doina Marinov
Am absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității „Al. I.
Cuza” Iași și sunt profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” din Bacău. Mi-am început cariera didactică la Școala Gimnazială Nr. 1 Bacău. Am fost, o vreme, inspector școlar. Am un doctorat în Filologie, obținut cu teza V. Voiculescu. Arhitectura textului narativ. Sunt autor/coautor de cărți și articole didactice
și științifice.

La sfârșitul primului an de carieră, nu știam încă dacă sunt profesoară pentru că terminasem o anume facultate și primisem o repartiție la o școală de cartier din Bacău sau pentru că asta era menirea mea. Dar, mai ales, nu știam dacă eram un profesor bun pentru elevii mei, ceea ce mi se părea atunci, la fel și acum, cea mai importantă problemă. Sigur, există feedbackuri: rezultatele de la evaluări curente, examene, olimpiade școlare, atitudinea elevilor, a părinților, modul în care te percepe comunitatea profesională. Da, dar dincolo de acești parametri măsurabili, nu e ceva mai profund și mai important? Ce înseamnă reușita unui elev și a unui profesor?

Mircea Moț
Absolvent al Facultății de Filologie din Cluj. A fost profesor la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov. Doctor în Filologie (1984). A colaborat (colaborează) la reviste: România literară, Convorbiri Literare, Acolada, Familia, Vatra, Contemporanul, Mișcarea literară, Tribuna, Viața Românească, Apostrof ș.a. A publicat volume despre G. Bacovia, Titu Maiorescu, Ion Creangă (Ion Creangă sau pactul cu cititorul, Editura Paralela 45, 2005). Volum de eseuri: Însemnări din La Mancha (Editura Academiei 2015). Carte pentru copii: Povești în oglindă (Premiul Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România). Autor și coordonator a peste 15 auxiliare didactice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Directorul mi-a pus și mie o întrebare. Totuși, de ce ați
predat genitivul? Nu răspunsesem oare „predând” lecția? A răspuns tot
el: „Aș fi vrut să-mi spuneți că ați predat genitivul pentru ca elevii să
scrie «ochii femeii», nu «ochii femei»!”
Eu eram atunci tânăr, anii erau (încă) ’70, dar cred că am priceput și
am ținut minte. După cum, peste ani, m-au însoțit niște cuvinte albe, ale
aceluiași om: „Pruncul nu vine la școală să fie ascultat. Pruncul vine la
școală să fie învățat”.

Mihaela Nicolae – profesor de limba română la C.N. Mihai Eminescu din Buzău, membru ANPRO Cluj (Asociața Națională a Profesorilor de Română), autoare a numeroase studii de didactică publicate în revistele naționale Perspective și Consilierul de lectură. Semnez cronici pe Bookhub.ro, site cultural. Profesor Merito 2018. Cred că învățăm toată viața. Mai cred că un adolescent care citește descoperă, pentru totdeauna, sursele unei bucurii nesfârșite.

— Doamna Mihaela, continuă vocea impetuoasă, Lăcică al meu nu
vine la şcoală, îl ţin azi acasă. Nu, nu avem scutire. Dar mai este nevoie?! Știţi, are roşu în gât, tuşeşte, da, are şi lucrare la biologie, acum s-au
găsit toţi să le dea lucrări… Și săptămâna viitoare plecăm în Grecia, la o
nuntă… Iar săptămâna asta avem un parastas, la ţară, îl luăm şi pe el, pe
Lăcică, nu se poate să lipsească… Apoi, şi cu şcoala asta, mai bine îl ţineam acasă şi îl educam eu. Oricum, nu se fac ore, nu se fac o grămadă
de ore, să ştiţi, părinţii sunt tare nemulţumiţi! Și doamna de germană
ţipă… are ceva cu el, o să vin la şcoală să vorbesc, dar trebuie să mă învoiesc de la serviciu, ce să fac?! Un copil am, pe Lăcică! Ăăă…, şi voiam
să vă întreb de teza la română. De fapt, asta voiam, că a lipsit, ştiţi, când
le-aţi adus tezele, iar el nu ştie ce notă are! Îmi trimiteţi şi mie teza pe
whatsapp, să ne uităm?! Cum, nu se poate?! Ăăă…, să nu ziceţi că nu se
poate, că fac o cerere la secretariat sau mă duc şi vorbesc cu directorul,
suntem prieteni de familie, ne cunoaştem, da, am fost colegi de liceu!
Deci, aţi zis că a luat 8?! Dar ce-a greşit, că nu-i mai iese media 10! Dar
vai, s-a pierdut legătura, taman la pont…

Anca-Denisa Petrache este profesor de limba și literatura română la
Colegiul Național Iulia Hașdeu din București și director în ministerul educației. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și, din 2001, deține titlul de doctor în filologie al aceleiași universități.
Cu o activitate didactică de peste 28 de ani și cu o experiență de peste 15 ani în domeniul administrativ al sistemului educațional preuniversitar, Anca-Denisa Petrache poate susține că este un bun cunoscător al sistemului românesc de educație, cu atât mai mult cu cât are exercițiul permanentei raportări a sistemului național de învățământ la sistemele de învățământ specifice statelor comunitare. După intrarea României în Uniunea Europeană, Anca Petrache a desfășurat o activitate susținută în cadrul sistemului Școlilor Europene, ca expert extern pentru bacalaureatul european, apoi ca inspector pentru nivelul secundar. Are, de asemenea, experiență în comunicare și în media, în elaborare de curriculum și în elaborare/monitorizare de politici publice și strategii.
A fost managerul unor proiecte sistemice FSE – Metode inovative în
formarea personalului didactic pentru dezvoltarea abilităţilor de viaţă ale
elevilor și Managementul situațiilor de criză la nivelul unității școlare și a
ocupat funcția de expert în altele, de nivel național, toate având ca beneficiar ministerul român al educației.
Este autor și coordonator de numeroase documente normative în domeniul educațional preuniversitar și a colaborat cu numerose instituții,
guvernamentale sau nonguvernamentale, la realizarea unui cadru normativ adecvat desfășurării unui proces educațional modern în România,
mai ales pe segmentul de liceu.

Cred că puțină sinceritate nu ne-ar strica. De câte ori nu ne surprindem intrând în jocul absurd al evaluărilor ad-hoc, ironic numite colegiale? O nulitate ajunsă la o școală de prestigiu sau o somitate nedreptățită,
marginalizată, repudiată … De mult prea multe ori, din păcate.
Profesorul de română trebuie să știe cum să îi asculte pe elevi. Nu pentru a le pune note. Pentru a înțelege cum să-și construiască demersul didactic. Și pentru a creiona jocuri ale înțelegerii. Împreună cu ei, cu elevii.

Alina Petri
Memory Game
Lucruri care se vor uita din această prezentare:
Sunt profesoară de 18 ani; predau prima disciplină din catalog, cea mai importantă, cea de care nu scapă nimeni la teză sau la examene, sub niciun motiv.
M-am titularizat imediat după licență, în 2002, prin examen național și am lucrat în trei instituții: Liceul Teoretic „Solomon Haliță” din Sângeorz-Băi, Colegiul Tehnic de Transporturi „Transilvania” din Cluj-Napoca și Casa Corpului Didactic Cluj. De puțin timp am ajuns la Liceul Teoretic ELF. Trăiesc în vis.
De la bun început, sunt membră a Asociației Naționale a Profesorilor
de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu” (ANPRO), o comunitate de la care am învățat multă meserie.
Lucruri care s-ar putea să fie reținute:
Odată, un director a spart ușa de perete intrând în clasa în care eu îmi
țineam ora.
Am primit una, în moalele capului, de la un elev cu un rucsac mare la
el, care a rămas în clasă după ieșirea colegilor.
Chiar și în cea mai bună din lumile posibile, viața poate fi în altă parte.
Game over

Le-am cumpărat încrederea în mine pregătindu-mi temeinic lecțiile
pentru fiecare zi, îmi țineam în secret un jurnal de profesor cu ajutorul
căruia părea că nu uit niciodată nimic din ceea ce îi privea.
Mi i-am apropiat tot cu trucuri: atelier de scriere creativă după masă,
cerc de lectură, excursii, campanii electorale ale cărților. Așteptau în fiecare an „maratonul de lectură”, noaptea albă în care citeam și povesteam
despre cărți, pe saltele aduse din sala de sport, în centrul de documentare
și informare, cea mai frumoasă sală a școlii.
La bacalaureat nu îmi aduc aminte să nu fi promovat vreunul la limba
română.

Georgiana Pîrvuleț (n. 26 iulie 1985)
Am absolvit Facultatea de Litere a Universității din București (secția română-franceză) în anul 2008, am urmat programul de masterat Studii
avansate în lingvistică. Structura și funcționarea limbii române din cadrul aceleiași instituții. În 2010, mi-am susținut disertația cu tema Structuri nominale apozitive în limba română veche (cu referire specială la Ion Neculce), sub îndrumarea doamnei profesoare Gabriela Pană Dindelegan.
După o pauză de doi ani, am revenit la Facultatea de Litere, ca student doctorand, continuând cercetarea tiparelor apozitive în limba veche. Astfel, în 25 martie 2016, am obținut titlul de doctor în filologie cu lucrarea Apoziția nominală în limba română veche (secolele al XVI-lea – al XVIII-lea), coordonată de doamna profesoară Rodica Zafiu. Teza a fost publicată în 2018 la Editura Universității din București.
În prezent, sunt profesoară de limba română la Școala Gimnazială Specială pentru Deficienți de Vedere din București, însă continui și activitatea de cercetător, participând cu lucrări științifice atât la Colocviul Internațional al Departamentului de Lingvistică din cadrul Facultății de Litere, cât și la Simpozionul Internațional al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (Academia Română). Domeniile mele de interes sunt: sintaxa istorică, morfologia, tipologia lingvistică, dar și pragmatica.
Am publicat articole în volume colective de specialitate (apărute, majoritatea, la Editura Universității din București), cele mai recente fiind:
„Câteva observații privind gruparea sintactică ce se/să (d)zice)” (2017),
„Apoziții prepoziționale în limba română veche” (2017), „O tipologie semantico-discursivă a apoziției în limba română veche” (2015), „Există
acord în genitiv, în tiparele apozitive? (2014).
Ca dascăl, mi-am echivalat titlul științific de doctor cu gradul didactic
Iși am participat la câteva cursuri de formare continuă, dintre care amintesc: Modulul de Psihopedagogie Specială, Cursul de Formator, Modulul „Scrierea propunerilor de finanțare în context Tineret în Acțiune” etc.
Cinci ani la rând, am fost membru (evaluator) în Comisia de Evaluare
Națională la Clasele a VI-a și a VIII-a, organizată la nivelul școlii. Am
pregătit elevi pentru olimpiade și concursuri școlare, cum ar fi Olimpiada „Lectura, ca abilitate de viață” (2018), Concursul Național pentru  Elevi cu Deficiențe de Vedere (Târgu-Frumos, 2018 și Arad 2019). De asemenea, am întocmit subiecte pentru concursul național destinat elevilor nevăzători.
Am fost redactor-șef în colectivul de redactare a revistei școlare Lumina din adâncuri și, de patru ani, coordonez activitatea din cadrul ariei
curriculare „Limbă și comunicare”.

În anul școlar 2010-2011, doamna profesoară Felicia Lucaci (care era
directoare pe atunci și care nu a încetat să mă susțină și să mă povățuiască în cariera didactică) mi-a oferit patru ore din catedra sa în regim
„plata cu ora”. Am acceptat cu emoție.
Și iată-mă la catedră, ca profă de română. Erau elevi de clasa a VII-a
(nevăzători și ambliopi deopotrivă). Mă pregăteam cu conștiinciozitate
pentru fiecare oră; îmi întocmisem dosare întregi cu sinteze, cu teste, cu
fișe de lucru și cu informații despre autori. Îmi făceam temele ca și ei.
Și eu învățasem în aceeași școală, poate chiar în aceleași bănci. Aveam,
la rândul meu, deficiențe de vedere, citeam ca și ei cu lupa sau texte cu
font mărit. Și totuși îi priveam cu tristețe. Știam că peste ani le va fi și lor
greu în viață, din cauză că societatea nu este pregătită să-i primească.
Erau minunați copilașii, atenți la fiecare cuvânt al meu, unii dintre ei
încercau să mă imite, să-mi copieze vorbele. Devenisem model, eu, cea
care, cu puțin timp în urmă, avusesem, la rândul meu, un model.

Cătălina Popa
Am terminat Litere, la Iași și încă revin în fiecare an să văd Copoul și Mahalaua Păcurarilor, în care am locuit o vreme. Cred că întoarcerile acestea spre câte un acasă sunt cele mi-au trasat cursul vieții.
Așa se face că acum predau limba română la Colegiul Național Vasile Alecsandri din Galați, la care, în 1999, am absolvit cursurile liceale. În 2011, am primit titlul de doctor și distincția Magna cum laude pentru o teză despre perimarea conceptului de absurd în dramaturgia contemporană, la care am lucrat cu un entuzism nebun; dar cel mai bine îmi amintesc din anul acela un interviu cu Matei Vișniec, în curtea casei sale părintești de la Rădăuți, în care am mâncat prajitură cu vișine și am vorbit o după-amiază întreagă despre Generația ’80, Beckett, Cioran, Paris și literatura transfrontalieră. Totuși, cea mai intensă experiență de învățare a fost ediția din 2013 a Laboratorului de Educație Nonformală de la Gura Portiței. Cred că acela a fost momentul din care mi-am permis să devin un profesor liber. În 2016 am primit Premiul Merito și Ordinul Meritul pentru Învățământ în grad de Cavaler. Am început apoi să țin ateliere și să particip ca vorbitor la conferințele TEDx și SuperTeach. Sunt autor de manuale școlare, auxiliare și articole de toate soiurile. Și voluntar. Și, mai ales, mămica lui David.

Predau de doi ani la o școală din Piața Mare, o clădire micuță, dichisită, roz ca o bomboană. În interior, pereții încărcați cu planșe care ascund
varul scorojit par să se miște în permanență, cu o ușoară nervozitate. La
fără 10 copiii dau năvală din cele șase clase, se împiedică unii de alții,
aleargă spre ușa îngustă care îi separă de aerul molatic al toamnei și,
odată ajunși afară, cu râsete și țipete, umplu de viață arterele bătrâne ale
Centrului Vechi.
A trecut o lună de când am intrat pentru prima oară la cei mici, de
la 5C. Ai grijă la C-uri mi s-a spus. Sunt slabe tare. Copiii nu știu nici
măcar să-și iscălească numele. Asta e, faci și tu ce poți. Încearcă să n-o iei
razna! De ascultat oricum nu ascultă, de înțeles, ai noroc dacă înțeleg vreo
trei-patru. Ce să facem? Așa e cu ăștia din Piața Mare… părinți plecați,
sărăcie. Știu, zic, știu. Și tac.

Liliana Popescu
Profesoară din 1992, din ultima generaţie cu repartiţie guvernamentală, purtând în minte sfatul unei profesoare de la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti (Antoaneta Tănăsescu): să trageţi tare ca să vă puteţi alege după licenţă o localitate în care să fie gară. Abia după
absolvire am înţeles de ce… Gara cea mai apropiată de localitatea unde primisem repartiţia era la 5 km. Dar, măcar … era.
Apoi naveta (caz fericit: doar un an), apoi, în 1993, primul concurs de titularizare, istoric vorbind, în urma căruia am ajuns titulară în oraş, la fostul Liceu Sanitar din Craiova. Privilegiată de a fi întâlnit oameni minunaţi şi copii excepţionali, prin prisma meseriei. Implicată în proiecte şcolare care m-au provocat mereu să mă reinventez.

Nu ştiu nici acum dacă eu mi-am ales meseria sau ea m-a ales pe mine.
În urmă cu mult timp, înainte chiar de a frecventa şcoala, mă jucam constant de-a ,,dăscăliţa”, aliniind toţi copiii de aceeaşi vârstă sau mai mici la poartă pe cele două bănci din faţa curţii de la Tismana şi punându-i să
recite poezii sau să spună poveşti…
Jocul era inepuizabil! Ca şi literatura….
Și mereu fascinat! Ca şi literatura…
Și reinterpretabil de către actorii lui! Ca şi literatura…
Apoi, a venit rândul lecturilor nesfârşite, constante, consumate ca un
drog în vacanţe şi nu numai, dimineaţa, la prânz, seara, hrănind vital o
poftă interioară, insaţiabilă, nebună, a venit rândul magiei cuvântului
scris…
Apoi, al modelării cuvântului rostit de mine… Mai întâi dificil, ceva
îmi tot scăpa, aluneca pe râpa bolovănoasă a graiului frust, banal.
Apoi fascinaţia unor lumi de dincolo de contingent, din spaţiul imaculat al hârtiei…
Apoi fuziunea dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea fi…

Bogdan Rațiu
Sunt născut pe 7 noiembrie 1986, am absolvit Facultatea de „Științe și litere” a Universității „Petru Maior” din Târgu Mureș și am obținut doctoratul în filologie al aceleiași universități cu o teză ce abordează întreaga operă a lui Mircea Cărtărescu. În prezent sunt profesor de Limba și literatura română la Liceul Teoretic „Bolyai Farkas”, cadru didactic asociat al Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Târgu Mureș. În 2017 am fost selectat profesor Aspire for Teachers, iar în 2019 am primit distincția de Profesor Merito. Am debutat în anul 2009 cu
volumul Lirica postumă a lui Lucian Blaga. Abordare semiostilistică, iar în 2019 am publicat volumul Dinamica lecturii. Teorii. Modele didactice. Reflecții. Sunt coautor al volumului Limba română ca limbă ne-maternă. Elemente de practică a comunicării și am colaborat în volumele coordonate de Al. Cistelecan Cercetări de istorie și critică literară (2013), de Dorin Ștefănescu, Deschiderea poemului. Exerciţii hermeneutice (2012) etc. De asemenea am coordonat volumele: Dialog cu textul liric. Practici particulare de lectură (2016), Limbă – Literatură – Mentalitate: studii și modele de lectură plurală (2015), Experienţe didactice în context multicultural (2013, 2014). Susțin conferințe, cursuri, workshopuri şi public articole în revistele Vatra, Discobolul, Journal of Romanian Literary Studies etc., precum și în domeniul didacticii, în Perspective, Consilierul de lectură și în volumele simpozioanelor Asociației Profesorilor de Limba și Literatura română „Ioana Em. Petrescu”.

Sunt un profesor încrezător și încântat că elevii rezonează cu creativitatea și pasiunea mea, cu spontaneitatea exprimării, cu modul în care am
revigorat aplicarea programei, cu modul în care mă pregătesc constant
pentru ore și cu modul în care am reușit să creez un cadru al întâlnirilor
unice. Sper că ceea ce fac zi de zi la ore îi va face pe elevi să progreseze,
să fie rodnici în timp, să se bucure de munca depusă, de cunoștințele
dobândite, pentru ca viitorul lor să le depășească posibilitatea de a-și
imagina. Noroc că am ajuns să am puncte comune cu cei pe care i-am
întâlnit în timp. Am învățat să iau de la ei ceea ce m-a putut ajuta să încrucișez destine oricât de paralele ar părea ele la început. Oricum, mult
timp mi-a luat să învăț să citesc notele de subsol ale unor intersecții din
trecut pe care crește viitorul lor.

Andreea Târziu-Gal este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, iar din anul 2000 este profesor de limba și literatura română, în prezent la Liceul de Arte Corneliu Baba, Bistrița. A publicat articole de specialitate în revista Perspective și în Consilierul de
lectură. Participă la diverse acțiuni culturale alături de artiști și scriitori, organizate în colaborare cu Galeria Arcade 24 a U.A.P. Bistrița, Biblioteca Județeană G.Coșbuc, CJC – BN, Revista Mișcarea literară etc.: poezie-instalație în cadrul proiectului STOMPAN (2004-2009) și în expozițiile
personale ale pictorului Paul Târziu (Voci -2008, Book of Rain – 2010, Ploaia – 2012, Rondul de șoapte – 2012, Frenzy/Emptiness – 2018); lecturi publice în cadrul Serilor de la Casa Poetului (2012-2018). A debutat cu Book of Rain (2010) – carte-album realizată de U.A.P. Bistrița, iar în 2018 a publicat vol. de poezie BAD SKIN, Editura Nosa Nostra, Bistrița; în 2019 participă (lectură publică) la Festivalul Internațional de Poezie Poezia e la Bistrița (coordonat de scriitorii Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari). Premii obținute: 2018 – Premiul pentru Poezie al Bibliotecii Județene G. Coșbuc; 2013 – Premiul II la Festivalul Internațional de Teatru și Literatură Liviu Rebreanu; 2010 – Premiul Municipiului Bistrița.

7 și 20. Cam la ora aceasta ar trebui să plec de acasă, dimineața, ca să
nu fiu nevoită să alerg spre școală. De 20 de ani îmi spun lucrul acesta …
l-am și făcut de vreo câteva ori. 5 zile pe săptămână – școală propriu-zisă,
2 zile – încercare de relaxare, desprindere, evitare a subiectului școală.
Imposibil! Aproape orice fac, simt, spun, văd, aud, descopăr etc. va fi conectat, într-un fel sau altul, la școală. 7 zile, așadar, nu 5. 7 zile de școală
de 20 de ani. 7/20. 14 ani la un liceu tehnologic, de 6 ani – la un liceu de
Arte. Aceasta e singura certitudine. Toate celelalte – căutări.

Șerban Tomşa este pseudonimul lui Ion Șerban, licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti (1981).
A predat limba și literatura română la Școala Gimnazială Cartojani-Roata de Jos în anul 1981-1982 şi la Școala Gimnazială Gratia în anii 1982-2019. Elevii săi au obţinut premii la olimpiadele şcolare, faza pe judeţ şi nenumărate note de 10 la admiterea în licee.
A debutat cu poezie, în 1974, în revista Luceafărul. În acelaşi an a obţinut Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie „Dimitrie Bolintineanu” (Preşedintele juriului a fost poetul Florin Mugur.). Un accident nefericit l-a ţinut, aproape două decenii, departe de masa de lucru.
Editorial, a debutat ca prozator, cu romanul Biblioteca lui Noe, Ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 2003. Au urmat romanele: Maimuţe în haremul nopţii, Gheţarul, Călugărul Negru și volumul de povestiri Supraveghetorul și alte povestiri. A semnat numeroase recenzii și eseuri în diferite
reviste literare din țară: Litere, Climate literare, Vatra, Argeș, Luceafărul
de dimineaţă, Ramuri, Spaţii culturale, Sintagme literare, Sud şi Caligraf.
În 2010 i se acordă premiul ASB, pentru romanul Gheţarul.

Multe minunăţii mi-a fost dat să aud de la elevii mei, în cei trezeci şi
doi de carieră didactică neîntreruptă. Unele m-au amuzat, altele m-au
şocat, cele mai multe m-au dezamăgit. Una mi-a rămas însă multă vreme
în minte, prin surpriza năucitoare pe care mi-a produs-o. Într-o zi, cel
mai bun elev din şcoală la limba română, un băiat blond şi subţire, mi-a
spus aceste memorabile cuvinte:
— Dom’ profesor, după părerea mea, Eminescu a fost un prost!
— Poftim?
— Eminescu a fost un prost.
— De ce? Cum poţi argumenta tu această afirmaţie? am spus eu, cuprins de o indignare didactică, după câteva momente de uluială.
— Simplu. Nu ne-aţi spus că Eminescu iubea cărţile, că-şi dădea şi
ultimii bani pe ele şi că nu făcea decât să citească şi să scrie zi şi noapte?
— Ba da, dar…
— Staţi, că n-am terminat. Observaţi că las la o parte poezia lui, care
e leşinată şi siropoasă. Nici nu se compară cu versurile lui Arghezi. Mă
refer însă la viaţa lui.
— Aşa. Și ce crimă este să iubeşti cărţile?
139
— Păi, e, dacă nu eşti în stare să ai şi tu o casă, o nevastă, o familie, să
te bucuri de musafiri, de prieteni şi de sărbătorile de peste an, înseamnă
că eşti prostul proştilor.
— ….
— Nu ne-aţi spus că uneori răbda de foame, că avea haine sărăcăcioase şi că a stat toată viaţa cu chirie?
— Ba da.
— Vedeţi? În schimb, Caragiale a fost un tip deştept. S-a descurcat de
minune, a beneficiat de sinecuri, a petrecut prin cârciumi, s-a bucurat de
viaţă şi a râs de toţi şi de toate.
— Bine, dar e mai important ce a scris.
— După opinia mea, cel mai important e cum trăieşti. Ehe, dacă ar
fi trăit acum, Caragiale s-ar fi simţit, cum spuneţi dumneavoastră, ca
peştele în apă.

Anca Vlaicu
Am absolvit Liceul Pedagogic din Câmpulung Muscel în 1987, apoi
franceză-română la Universitatea din Piteşti în 1995 şi masterul „Dinamica structurală a limbii române actuale”. De 25 de ani, după titularizare, sunt profesoară de limba română la Liceul Teoretic „Ion Mihalache” din Topoloveni, Argeş, dar predau de 33 de ani şi încă resimt, printre teorii, cărţi, privirile, tăcerile şi cuvintele copiilor, emoţia. Am scris articole, studii, am participat la elaborarea unor ghiduri pentru concursuri, am făcut parte din grupurile de lucru de la CNEE, comisiile olimpiadelor
naţionale, comitetul ştiinţific al sesiunii naţionale pentru elevi şi studenţi de la Universitatea din Piteşti. Mi s-a acordat Diploma de Excelenţă a Guvernului României pentru palmaresul în domeniul educaţiei şi
pentru pregătirea olimpicilor. Coordonez proiecte şi reviste: „Pledoarie
pentru identitate culturală românească”, „Arta de a fi elev şi de a fi profesor”.

Mi-ar plăcea să pot face minuni, dar şi un pas mic înseamnă că nu e totul
zadarnic. Ironia profesoarei mele de română din gimnaziu atunci când
cutezam să pun întrebări nu m-a dezarmat. Dar nu ai mereu în faţă copii
care vor reacţiona astfel. Poate şi de asta preţuiesc orice răspuns timid
sau hotărât, orice întrebare inocentă sau izvorâtă dintr-o profunzime pe
care nu ezit să o apreciez. Arta de a fi profesor nu înseamnă doar a livra
informaţii într-un scenariu fără vreo hibă ştiintifică, ci şi a stimula, a
accepta întrebări, explicaţii, opinii şi a răspunde. Demonstraţia că deţin
controlul adevărului şi al unicelor variante interpretative am considerat-o greşeală. Nu aş face decât să ignor ceea ce ar trebui să fie un echilibru
între obiectivitate şi subiectivitate. În faţa mea nu sunt doar nişte elevi,
doar nişte ochi, ci minţi şi suflete, nu maşini care înregistrează pregătite
pentru următorul program.