Prof de română – Spațiul dintre punct și virgulă

Prof de română

Spațiul dintre punct și virgulă

coord. Ohara Donovetsky

Nu iei pauză niciodată din a fi profesor.

Cum nu iei niciodată pauză din meseria de părinte. Ești părinte și asta e suficient, trebuie să uiți că ești obosit sau că nu ai timp sau că altele asemenea ori de câte ori e nevoie de tine ca părinte. Și e mai tot timpul.

Așa e și cu meseria de profesor. Dacă ai ales-o, nu numai că o faci cât poți tu mai bine tot timpul (Nu doar la inspecții. Nu doar când ai chef.), ci se și lipește de tine ca o piele care te transformă, în timp, în profesor pe viață. (Ohara Donovetsky)

Paul ALEXANDRU

Ioana AVĂDANI

Cecilia BARBU

Liliana BĂLAN

Cristian CIOCANIU

Alexandra DRAGOMIRESCU

Delia GEORGESCU

Laura-Maria IERULESCU

Nicoleta IONESCU

Ruxandra IVAN

Marilena LASCĂR

Gheorghe LĂZĂRESCU

Cristina NECULĂEȘ

Mihaela NICOLAE

Liliana PAICU

Adrian SĂVOIU

Viorica STĂVARU

Adriana TEODORESCU

Andra TISCHER PODIA

Paul Alexandru (16 ianuarie 1966, Botoșani) este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Roman-Vodă” din Roman, Neamț. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, promoția 1985-1989. A publicat Teste finale pentru clasa a VIII-a, 2006, Teste de limba română pentru clasele a IV-a și a V-a 2010, la Editura Taida, și poezii în volumul Crai Nou (Antologia Concursului Național de Creație „Vasile Alecsandri”), Bacău, 2008, a făcut parte din grupuri de lucru ale CNEE, a obținut, cu elevii, premii I, II și III la etapa națională a olimpiadelor de română și este pasionat de fotografie, remarcându-se la diferite concursuri de artă fotografică și expunând constant, în ultimii ani, la nivel local.

Veneam de la grădiniță. Cu Adelina, fiică-mea, grupa mare, deși era pentru cea mică, însă, nemaifiind locuri, cineva („pilă” se spunea pe atunci) ne-a ajutat să o primească. Ca aproape orice părinte, mai ales cadru didactic, prof de română pe deasupra, celebra întrebare „Ce-ați mai învățat azi?”. Nu chiar zilnic începeam conversația așa, dar, de când îmi spusese de „mulțimea vidă”, devenisem și mai curios și mă așteptam să fiu surprins în continuare.

Am spus cuvinte care încep cu sunetul „g”.

Și tu?

Am știut, că doamna a început cu mine: „gard”. Unii copii s-au încurcat…

Dar e simplu, sunt multe: „gară”, „garaj”, „gând”…

Da, știu, eu am mai spus și „gât”.

Vezi că e o baltă, dă mânuța!

Am văzut-o, lasă-mă!…

Plouase bine, de primăvară. Verdele crud și niște pomi înfloriți, printre blocuri aproape

 cenușii, îmi făceau semn să-i admir. Pe atunci, nu aveam cameră foto…

Hai, tata, că începe „Thomas”!

Era serialul de la 12 și un sfert, nu mai știu pe ce canal, cu locomotive animate, și nu voia

 să rateze niciun episod. Și nici eu…

Da, știu, ajungem la timp. Dar hai să ne mai jucăm! Uite, zi-mi cuvinte care încep

cu sunetul „u”!

–  „Unt”…, „ulei”,…„oală”…

–  „Oală” nu-i bun!

Cum nu?!…

–  „Oală” nu începe cu „u”, ci cu „o”, dar celelalte sunt bune.

Ba nu, tot cu „u”.

Și s-a uitat la mine cu ochișorii căprui plini de semne de întrebare și de mirare.

Îi văd și acum… Da, „copilul e întruparea întrebării” (Lucian Blaga). Și a mirării.

Lasă că o să înveți tu, mai târziu, la școală!


Foto: Cosmin Bumbut

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent. Are o experienţă în presa de peste 25 ani, lucrând ca ziarist de agenţie de presă şi în televiziune. În 2013 a primit. Premiul Cetățean European al Anului din partea Parlamentului European.

În poziţia sa de director al CJI (1998-2019), Avădani a condus programe mergând de la pregătirea profesională a jurnaliştilor şi asistenţă acordată companiilor de media, la advocacy în domeniul legislaţiei de media, al transparenţei şi al bunei guvernări, precum şi la consolidarea asociaţiilor de jurnalişti şi a eforturilor de auto-reglementare.

Ioana Avădani a fost membru în Consiliul IFEX, cea mai mare rețea internațională de organizații specializate în libertatea de exprimare (2015-2019) și preşedinte al Retelei sud-est europene pentru profesionalizarea media (204-2006). Este membră a Team Europe (o echipă de experţi independenţi creată de Comisia Europeană pentru diseminarea temelor europene).

A publicat o serie de articole şi studii dedicate situaţiei mass-media din România şi a susţinut prezentări la multe manifestari internaţionale organizate de Comisia Europeana, OSCE, Banca Mondială, Consiliul Europei, etc.

Are peste zece volume publicate de traduceri din literatura mondială, în particular operele lui Andrei Codrescu.

– Fișele! Fișele!

            Striga și își agita în aer degetele lungi, invitându-ne să trimitem spre catedră tema de casă.

            Eram în primele săptămâni ale clasei a IX-a și nu ne era foarte clar ce vrea de la noi doamna (tovarășa, mă rog…) asta, profa de română. Trecuserăm de un examen de admitere destul de brutal, cu probe scrise și orale, cu gramatică cât încape, cu analize literare („comentariile” nu se inventaseră încă) la Pădurea spânzuraților și Moartea Căprioarei și Cartea Oltului. Și acum, profa asta cu degete lungi, cu mers de barză și atât de multă energie că parcă și hainele îi rămâneau în urmă când mergea printre bănci, ne freca la cap cu „fișele”. Ion Neculce. Fișă. Ienăchiță Văcărescu. Fișă. Dimitrie Cantemir. Fișă.

            Fișele cu pricina se cereau scrise pe foi și puse în plicuri. În orice fel de plicuri – pentru că aveam voie să ne manifestăm preferințele. La vârsta aceea, nu prea avusesem noi ocazia să scriem scrisorele dulci – copiii creșteau mai încet în anii ʼ70. Dar așa am învățat ce este o „mapă de coresponență”. Mie îmi plăcea modelul „Doina” – avea plicuri lungi, elegante, și o hârtie galben-pai, ceva mai grosuță, să nu „sugă”…

            Fișele, da. Trebuia ca fișele să conțină idei „scrise cu liniuță” (bullet points aveau a se naște mai târziu), sau tabele comparative, sau citate reprezentative, sau referințe bio sau bibliografice. Orice, dar nu text lung, nu „compunere”. Ci acele idei de la care ai fi putut compune un text oricând, mult timp după ce ai fi terminat de citit cartea.

            Într-o lume a locvacității, a discursului găunos (anii ʼ70, ținem minte) într-o limbă prolixă, profa de română ne învăța să fim succinți. Succinte, mă rog, că eram clasă de fete.


Ei despre mine:

Cu cine faci româna?

Cu Cici…!

Wow! Ce cool! O știu de la un atelier de teatru, de asta-vara… În primele cinci minute ne tăvăleam de râs, în următoarele cinci ne ștergeam lacrimile pe furiș…

Io cand am româna în orar sunt fericit… Știu că ascult o poveste în care Nichita e om, Rebreanu e cu mine în bancă, Eminescu mă ridică în trepte, sus…

Barosane, ai noroc…! E de-a noastră, și să mergi prin cărți cu unul de-al tau…e beton!

Eu despre ei:

Sunt Cici… Profa LOR… Cu zâmbet sau cu lacrimă, în clasa lor, cu cărțile în fața noastră…

Pentru „uz extern”:

Cecilia Barbu

profesor de limba și literatura româna la Colegiul Național „Ion Creangă” din București

autor de manuale, auxiliare didactice, articole pe ici pe colo…

prozator „optzecist”, cu sincope în producție…

îndrăgostită pe viață de „lecția de literatură”…

Pentru informații și contact… întrebați în jur.

   În fiecare marți, de la zece la douăsprezece, am curs de literatură la a XI-a H. O clasă de filologie, cu tineri de șaptesprezece ani, care au cel puțin o calitate: sunt foarte buni ascultători. Pentru întâlnirea de azi le-am cerut să citească o carte „mică” (îi inhibă încă volumele cu multe pagini, se plictisesc dacă dau de fraze aluvionale, cu descrieri…). Romanul Travesti  al lui Mircea Cărtărescu este ceea ce le trebuie: până în o sută de pagini, criteriu important pentru ei. I-am mai atras în cursă și promițându-le că „în lumea cărții” vor găsi eroi, personaje, „în care se vor regăsi”. Urma să vadă ei cum.

  Când intru în clasă, primesc un prim semnal: e oarecum liniște, iar pe bănci văd cartea. Mică, albă, cu desen. Pășesc în sală cu același sentiment de curiozitate și teamă. Teama că nu voi fi crezută, că la sfârșitul orei vreun elev îmi va spune să las figura asta de profesoară cumsecade și să răspund singurei întrebări care îi frământă cu adevărat: ce vrea literatura asta, în fond? Acum chiar mi-e frică să încep discuția și pierd minute prețioase ascultând-o pe Claudia care ne spune de ce lipsește Gabi. Fac pe atenta când îmi povestește despre un unchi din Germania care i-a promis că o ia acolo să termine liceul. Și ea, pierdută în această speranță, nu mai vine la școală de două săptămâni… Măntuț stă în ultima bancă. Mut, cu privirea ațintită pe linia pupitrului, scuturând din cap la intervale regulate. O claie imensă de păr creț îi dă aerul unui clovn serios. Îi întâlnesc privirea și-mi dau seama că exagerez cu interesul prefăcut pentru destinul Gabrielei. Trebuie să încep. Dar cum?


Liliana Bălan (n. 11 iulie 1967, Iaşi) este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” din Iaşi. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, promoţia  1986 – 1990.  A publicat recenzii în revista Poezia, Sintaxa. Caiet de lucru, editura Polirom, 1999 ( autor ), Limba şi literatura română. Sugestii de rezolvare pentru subiectele de tip I, editura Ana, 2002 (coautor), Limba şi literatura română. Manual auxiliar pentru examenul de bacalaureat, editura Ana, 2003, (coautor), Limba şi literatura română. Eseuri şi teste, editura Polirom, 2005,(coautor), Compendiu de literatură universală, editura Polirom, 2002, (coautor), Evaluarea Naţională în 40 de teste, editura Porţile Orientului, 2012 (coautor), 70 de întâlniri cu textul literar, editura Sf. Mina, 2015, (coautor). Pregătind elevi cu o pasiune împărtăşită pentru literatură şi pentru frumos, a obţinut premii I, III şi menţiuni la etapa naţională şi internaţională a olimpiadelor de limba şi literatura română. Este o persoană pasionată de artă, de călătorie, de cititul în cărţi şi-n ochii oamenilor, fără realizări majore în aceste domenii în care s-a risipit cu patimă  tocmai pentru a se regăsi.

Nu ştiu de ce m-am făcut profesoară. Cu siguranţă, mi-am respectat şi mi-am preţuit dascălii, dar îi respectau şi preţuiau şi cei care, în generaţia mea, s-au făcut doctori, avocaţi ori ingineri. În primii mei ani de şcoală mi-a plăcut matematica şi ţin minte că făceam calcule cu creta pe un capac de lemn al unei  găleţi cu apă. Apoi mi-a plăcut biologia, de fapt, învăţam la toate. În liceu, niciunul dintre colegii mei nu a dat admitere la Litere, la română. Şi era singura clasă de filologie din Moldova.

Abia facultatea m-a pus în întâlnire neîntâmplătoare cu oameni minunaţi, inconştient de curajoşi, nesăbuiţi, dar şi înţelepţi. Cum zice Preda, îşi aveau cu toţii iluziile întregi. Şi cu ele    şi-au pictat cerul acestei meserii care le conţine pe toate, căci ea îi învaţă pe oamenii mici, îi ascultă şi îi împărtăşeşte, îi vindecă de temeri şi de ei înşişi, îi călătoreşte şi îi întoarce acasă, la lucrurile simple, îi întemeiază şi îi construieşte pentru viaţa lor, potrivit proiectului lor.

Şi m-am trezit fără să ştiu, fără să merit pe deplin, profesoară. Profesoară de română am devenit mult mai târziu şi nici azi nu-s gata, dacă ar fi să-mi fac o socoată.


Cristian Ciocaniu este absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, secţia română-engleză. Din 1998 şi până în prezent este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Liceului Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” din Bucureşti, din anul 2007 şef de catedră la acelaşi liceu, din 2006 metodist I.S.M.B. În perioada 2002-2004 s-a ocupat de monitorizarea calităţii limbajului, în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune. A participat ca membru în comisiile de lucru pentru activitățile specifice pregătirii variantelor destinate examenului de bacalaureat național în 2017. A fost membru în nenumărate „comitete și comiții” de organizare a olimpiadelor și concursurilor școlare. Este coordonator şi co-autor al lucrărilor Limba şi literatura română. Auxiliar pentru clasele a V-a, a VI-a, a VII-a, a VIII-a şi Evaluarea Naţională 2013. 40 de teste rezolvate după modelul MECTS, apărute la Editura Niculescu în 2012, Limba și literatura română, ghid de pregătire pentru clasa a X-a, Limba și lteratura română, ghid de pregătire pentru clasa a XI-a, Limba și literatura română, ghid de pregătire pentru clasa a XII-a, apărute la Editura Niculescu în 2013, Memorator de Limba română pentru clasele 5-8 și Evaluarea Națională, apărut la Editura Niculescu în 2015.

Singuri acasă, eu frate mai mare, bătăi agresive în ușă, noi sărim în picioare speriați, deschidem, în ușă mai mulți bărbați. Au intrat fără voie, dar ăștia nu cer. O scurtă căutare și găsesc un calorifer. E frig, ce să facem? Părea ireal, dar știi că m-au pus să semnez un       proces-verbal minor fiind? Apoi șeful lor sau, mă rog, decidentul, a pus alți doi tipi să oprească curentul. A fost prima dată când am văzut un om bătut, în locul în care am mers cu mama, revoltată că un copil fusese pus să semneze un proces-verbal. Doi domni în costume de culoare maro (îmi amintesc precis culoarea și asemănarea izbitoare dintre ei) loveau un altul cu pumnii în figură. Așa am întâlnit, de foarte aproape, „Sistemul”.

Venisem în București în clasa a treia, după o copilărie idilică la țară, la nici treizeci de kilometri de oraș. Acomodarea nu a fost ușoară. Pe drumul zilnic spre școală, unde învățătoarea m-a primit ostil (eram un „țăran” care o enerva pentru că nu confirma stereotipul, care, la finalul anului, i-a suflat premiul întâi unui protejat) nu mă mai saluta nimeni, nu mai salutam pe nimeni. Urcam șapte etaje și stam singur până ajungea mama acasă. Citeam mult pentru că așa mă simțeam bine și deloc singur.


Alexandra Dragomirescu este profesoară la Colegiul Național „Grigore Moisil” din București, are gradul didactic I și titlul de Doctor în Filologie. A scris un volum de versuri, Orgoliul semnelor (2001) și o carte de critică și istorie literară: Publicistica și corespondența lui Alexandru Macedonski (2017).

Nici gând! ar zice un coleg cu experiență, auzind asta! Eu n-am zis nimic, dar m-am uitat pe fereastră, să nu vadă profesoara din Halle că mă strâmb… Nu e politicos, e altă țară, treaba lor! De fapt, nu-mi plăcuse din primul moment… Venise în trening  (nici măcar unul de firmă!), cu un fluier la gât. Totală lipsă de respect față de copii, față de invitați… Eu, în schimb, mă sacrificasem să apar în pantofi cu toc, cu un număr mai mic, dar asortați perfect unui costum Steilmann scump, pentru că, de!… reprezint poporul român în Germania.

Și începe ora cu acest „Să facem sport!”… cu mișcări de scuturare a mâinilor și de rotire a capului. Nu durează mult, puștii sunt chemați în fața clasei să-și ia o pernă și un manual.

Se așază,  fiecare cum poate, cum se simte mai bine… unul s-a lăsat pe spate, mă gândesc că e obosit și vrea s-adoarmă… altul dă agitat din genunchi și nu mă pot concentra… Profesoara stă și ea jos… (De ce?! Doamne, iartă-mă! E un scaun alături!) Mă uit din nou pe fereastră și respir adânc… Nu e școala mea!

Fiecare copil are o carte în mână și urmărește cum poate  povestea pe care doamna  o citește rar, cu intonație… E plăcută atmosfera, asta îmi place. (Frumos, zic, dar imposibil în România, nu avem  spațiu…).


Delia Georgescu, născută în București în 1974, a absolvit Facultatea de Litere, secția Limba și literatura română – Limba și literatura franceză în 1996. În 1997 termină Masteratul de Teoria literaturii – Literatură universală și comparată. Profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București din 1997. Obține în 2007 titlul de Doctor în Științe Filologice la Universitatea București cu distincția Magna cum Laude cu teza „Romanul quebechez între identitate discursivă și pierderea identității”. Odată cu depunerea tezei de doctorat, își dă demisia din învățământ, alegând să facă doar cercetare. Predă 1 an la Universitatea din București, iar în 2009 câștigă o bursă postdoctorală oferită de Conseil International d’Etudes Canadiennes și colaborează cu Universitatea din Viena și la Universitatea din Graz. În această perioadă este redactor șef adjunct pe Europa Centrală și de Est al Revistei de Studii Canadiene, participă la numeroase colocvii și congrese internaționale și publică articole de specialitate în publicații academice din Europa și America de Nord. Este formator național de didactici transdisciplinare și traducător. În 2013 începe proiectul Școala de Cuvinte, ateliere de creativitate și redactare, de inspirație și bucurie pentru copii și, în același an, revine în învățământul preuniversitar care îi aduce de atunci necontenită bucurie.

Primul meu an de învățământ a fost complicat. Mi-am socotit numărul de ani până la pensie și mi-a fost rău fizic câteva luni. Dormeam 2 ore pe noapte pentru a pregăti lecțiile și sunam ore în șir la Tulcea, la mama, pentru a discuta cum să predau, ce să predau, pentru că facultatea mă învățase despre Apollinaire și Sartre, despre teoria receptării și despre dandysm, dar nimeni nu suflase o vorbă despre ce trebuia să faci în fața unor copii cărora trebuia să le câștigi încrederea și să îi conduci spre cunoașterea de sine și de lume. Și am început să construiesc, să învăț alături de ei, să le spun ce mă învățaseră și pe mine alții. Și a fost extraordinar. Îmi sunt și azi alături copiii de ieri, din anii mei de „Mihai Viteazul”, copii care au la rândul lor copii și mi-au făcut viața mai frumoasă. Și sunt mândră de ei, că sunt deștepți și buni și că o parte din sufletul meu e la ei. Sper că mă auziți, Viorica, Ileana, Adriana, Cristi, Vlad, Luci, Sorin, Corina, Alexandru, voi toți…


Laura-Maria Ierulescu

Sunt absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității București, promoția 1998. După absolvire, am fost profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Dimitrie Cantemir” din Onești, județul Bacău, iar din 2013 predau la Școala Superioară Comercială „Nicolae Kretzulescu” din București. Sunt facilitator de activități de învățare și trainer de peste 12 ani, atât în educația nonformală pentru elevi, cât și în educația pentru adulți. Am acumulat experiență în domeniul evaluării, fiind consilier pentru disciplina limba și literatura română la Centrul Național de Evaluare și Examinare, dar și în cadrul unor proiecte de evaluare standardizată. Am colaborat ca tutor cu organizația Teach for Romania, susținând profesorii care predau în zone defavorizate.

Convinsă că Oricine învață, oricum, oriunde, oricând și pasionată de învățare, mă implic în diferite tipuri de proiecte centrate pe dezvoltare personală și profesională. Am acumulat o experiență consistentă în sistemul formal de educație, prin diferite roluri (metodist, inspector, membru în comisii locale/municipale/naționale ale olimpiadelor, conceptor de subiecte pentru toate tipurile de examene din sistem și pentru olimpiade, coautor de auxiliare didactice publicate la editurile Art și Nomina). În paralel, mă preocupă și zona de formare, cu accent pe învățare transformațională, pe folosirea de metode moderne în învățare, pe gândire vizibilă și schimbări cu impact sistemic.

„Ce te plângi atât? O navetă de 50 de minute cu trenul nici nu e așa de mult… Eu am făcut naveta 17 ani și n-am mai murit!!!” exclamă indignată o profesoară când te vede răvășită după prima ședință publică de repartiție din viața ta, în care a trebuit să accepți titularizarea la o școală generală dintr-un cartier de periferie al micului orășel de mineri aflat la aproape o oră de localitatea în care locuiești. Îți înghiți lacrimile, îți înghiți speranțele de proaspăt absolvent care visa cu ochii deschiși la câte lucruri minunate va face cu elevii lui, la cum se va îmbăia în energia pozitivă a învățării… realizezi că oboseala și timpul pierdut pe drumuri vor fi cele care te vor stoarce de resurse și îți va fi foarte greu să-ți construiești experiențele visate. Atunci înțelegi pentru prima dată (și de câte ori o vei simți după aceea!!!!) că există în sistem o vocație a suferinței, o plăcere ciudată a luatului de la capăt: dacă atâtor generații le-a fost greu cu posturi luate la marginea lumii, cu sarcini absurde, cu presiuni puse de cei care își exorcizează frustrările de-o viață simțind că au un ascendent cât de mic asupra cuiva, atunci musai să treacă prin aceleași zile amare și cei aflați la început de drum. Să vadă și ei ce pâine grea e în învățământ!


Nicoleta Ionescu

Sunt profesor de limba și literatura română la Liceul „Jean Monnet” din București, un loc unde mă simt perfect, mă simt acasă. Am absolvit, acum mai bine de trei decenii,  Facultatea de Limba și Literatura Română, cu specialitatea limba română – limba spaniolă. Nu am lucrat niciodată în alt domeniu, ci doar în învățământul preuniversitar, pe care îl cunosc în amănunțime: de la provincie la București, de la cursuri la seral la școli private, de la cretă și burete la table Smart. Sunt atașată de această profesie, pentru că este un pretext pentru a tot citi și a vorbi despre cărți, despre viață, despre cele de aici și de dincolo, iar comunicarea cu elevii mă surprinde întotdeauna. Sunt (co)autor al unui număr destul de mare de auxiliare didactice. Am publicat proză și poezie pe diverse site-uri literare spaniole, activitate concretizată în volume colective (Un tiempo breve); am colaborat la revista online Faleze de piatră și, sporadic, la unele publicații de specialitate Perspective. Îmi place mediul online, nu mă grăbesc să public cărți. Am scris teatru, piesele figurând pe site-uri ca Poezie.ro (Agonia.ro), Regizor caut piesă, Rețeaua Literară, RoLiteratura. Îmi place să scriu despre literatură și artă, pe blogul meu „Cutia cu litere”.

Două mere

Mereu când mă gândesc la ele, și, iată, după treizeci și ceva de ani  mi le amintesc cu exactitate, unul roșu închis, altul verde crud, cu coaja ca de ceară, mari cum nu credeam că există, cu o aromă tare și parcă artificială, fac o stranie legătură cu mărul din Albă-ca-Zăpada. Le-am adus la București ca trofeu și nu le-am mâncat decât când m-am săturat să le tot privesc. Nu aveam voie să luăm cu noi mere din imensa livadă de la Voinești. Puteam mânca, și noi, și copiii, câte voiam, dar de luat acasă, nu. Desigur, cine se descurca, se descurca… Dura cam o lună culesul merelor, cu elevii de gimnaziu. Veneau de acasă cu găletușe. Merele erau pentru export. În oraș nu puteai  mânca o plăcintă cu mere autentică. Era o vorbă: plăcinta cu brânză e din griș, cea cu ciuperci din ceapă, cea cu mere – din pesmet; prăjiturile erau cu unt sărat, cafeaua – din năut în cel mai fericit caz.

           

O măslină

Într-o zi, la școală, nu mai țin minte ce lectură am citit, de am dat de cuvântul „măslină”. „Ce e aia măslină?” m-a întrebat un copil. M-ar fi putut întreba, fără urmă de îndoială: ce e aia banană, mandarină, brânză, șuncă etc. În oraș, nu curgea apă decât dimineața și seara, curentul era oprit până venea întunericul de-a binelea.


Ruxandra Ivan (n. 1991, București) a absolvit Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu” (2010), Facultatea de Litere a Universității București, secția română-franceză (2013), și programul de masterat „Studii avansate în lingvistică” (2015). În anii de studenție a publicat recenzii, cronici și poezie în revista literară „Vorba vine” din cadrul facultății, apoi, texte cu tematică lingvistică, în revista on-line „Trenul nostru” (2017-2018). A participat la Colocviul Tinerilor Scriitori din Alba-Iulia, în calitate de redactor al revistei „Vorba vine” (2012) și a fost membru în juriul pentru concursul de literatură franceză „Goncourt” (2013). În prezent, este studentă la Școala Doctorală (subdomeniul lingvistică) și pregătește o lucrare de doctorat despre entități abstracte în limba română.

Îmi încep confesiunea prin a spune că nu-s prof de română. Deși am cochetat când și când cu ideea de a da examenul de titularizare, nu am purces niciodată în această direcție. Însă pasiunea de a preda există undeva, în stare latentă, și poate că, la un moment dat, o să-i dau frâu liber în fața puilor de oameni.

Pasiunea pentru Litere (și, implicit, pentru predarea limbii române) a început în liceu, o perioadă de care îmi voi aduce aminte mereu cu zâmbetul pe buze. Am învățat la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”, unde am avut onoarea să fiu eleva unui profesor și mentor minunat, care mi-a insuflat dragostea pentru literatură și pentru oameni. Oharei îi voi fi veșnic recunoscătoare că mi-a îndrumat pașii pe calea Literelor și că mi-a dăruit o parte din sufletul ei maaaare de tot (sunt o norocoasă!). În acest context, am știut de timpuriu că, deși mă pregăteam pentru o viitoare meserie cu profil real, voi fi întotdeauna legată de lumea lingvisticii și a literaturii. Am ales, de bunăvoie și nesilită de nimeni, să dau admiterea la Facultatea de Litere, și așa a început o nouă etapă din viața mea, pe care am așteptat-o cu sufletul la gură patru ani în care am făcut mate-info.


Marilena Lascăr

Sunt profesoară la Colegiul Național „Elena Cuza” din București, cum se numește acum Liceul Pedagogic, pe care l-am absolvit în 1988. Oriunde am lucrat (învățătoare la Școala Nr. 59, profesoară la Colegiul Național „I.L. Caragiale”, inspector de specialitate la Serviciul Național de Evaluare și Examinare, consilier al ministrului Educației în minister), drumurile m-au adus tot aici, unde mă simt „acasă”. Am terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1994, apoi, la aceeași facultate, Departamentul de Comunicare și Relații Publice în 2003 și masteratul Didactici ale Disciplinelor Filologice în 2005, iar în 2011, am obținut doctoratul în filologie sub coordonarea domnului profesor universitar dr. Silviu Angelescu, în cadrul IEF al Academiei Române, cu o lucrare în care am integrat domeniile mele preferate: lirica folclorică, teoria literaturii, publicitate și comunicare în spațiul public.

În cadrul editurii Art, am colaborat la realizarea manualelor școlare de literatură română pentru liceu și de literatură universală, ca și a numeroase auxiliare didactice: ghiduri, culegeri de teste pentru examene și pentru olimpiade școlare. Unele dintre ele par a fi devenit bestseller, după frecvența cu care sunt publicate, fragmente sau pagini întregi, sub semnătura altor profesori.

Ceea ce mă motivează este dragostea pentru literatură și pentru elevii mei.

Ceea ce mi-aș (mai) dori este să scriu povestiri pentru… copii.

― Tu ce spui să aleg? Știi că am obținut rezultate foarte bune la olimpiada de română, și la cea de istorie, am recapitulat cu ocazia asta toată materia, îmi plac amândouă din gimnaziu, am acumulat atâtea în toți anii din urmă. Proful de filozofie e extraordinar, ne-a povestit despre viața marilor gânditori, ne-a dat de citit texte fundamentale și, mai ales, e singurul care ne-a învățat să gândim la neobișnuitele lui „seminarii”. Doar franceza am cam uitat-o, cu o oră pe săptămână, aici ar trebui să iau niște lecții…

― Mai clar, care e întrebarea ta?

― Nu știu ce facultate să aleg: română-franceză sau filozofie-istorie? Îmi plac amândouă, dar nu mă pot înscrie decât la una.

― Fără îndoială, pe prima! Regimul politic se mai poate schimba, și atunci vei învăța altă istorie și altă filozofie. Dar literatura n-o s-o schimbe nimeni! N-o să-l schimbe nimeni pe Eminescu! Chiar dacă criticii îl vor reinterpreta, ce a spus Maiorescu sau Călinescu va rămâne ca primă părere. Și apoi, e chiar frumos să cauți alte semnificații în opera marilor scriitori. În fond, trebuie să ai și tu un punct de vedere original, să aduci ceva nou! Doar de-aia ești profesor de română, nu doar ca să reciți papagalicește în fața copiilor cine știe ce fraze bombastice de-ale altora sau, și mai rău, să-i transformi pe ei în critici literari. Ce ai tu de făcut este doar să le transmiți dragostea ta pentru literatură și pentru limba română.

Cine ar fi crezut că istoria îi va da dreptate atât de curând? Tatăl meu, căci lui îi cerusem părerea (și din câte îmi amintesc a fost și singura dată, pentru că adolescenții le știu oricum pe toate, iar părinții, desigur, nu-i înțeleg!), trecuse în tinerețe prin schimbarea de regim politic. Terminase Liceul Comercial „Regele Mihai I” „pe vremea capitalismului ăluilalt”, cum îi spunea el după ’89, iar în 1948, după reformă, a devenit student la ISEP (Institutul de Științe Economice și Planificare, cum se numea pe atunci Academia de Științe Economice), cu o nouă programă și o altă viziune asupra sistemului economic.


Gheorghe Lăzărescu (născut pe 23 aprilie 1948 la București)

Școala generală și Liceul „Emil Racoviță” din București (1955-1966)

Facultatea de Limba și Literatura Română din cadrul Universității București (1966-1971)

Doctorat în filologie obținut la Universitatea București cu teza Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică (1978, conducător: profesorul Alexandru Piru)

Cercetător științific la Institutul de Științe Pedagogice, devenit ulterior Institutul de Cercetări Pedagogice și Psihologice (1971-1982)

Profesor de limba și literatura română la Liceul „Nicolae Bălcescu” din București, revenit, după Revoluție, la vechea lui denumire de Colegiul Național „Sfântul Sava” (din 1982 până în prezent).

LUCRĂRI

Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică. Editura Minerva, București, 1983.

Adrian Maniu. Editura Albatros. Monografii, București, 1985.

Caragiale. O lume într-o operă. Editura Herg Benet. București, 2018.

Coautor de manuale pentru liceu de limba și literatura română, de literatură universală și de teoria literaturii.

Coautor de lucrări metodice, antologii, culegeri de teste.

Traduceri din Martha Bibescu, Paul Claudel, Israel Horovitz, Ray Cooney, Ben Elton.

Colaborări la Limbă și literatură, Limbă și literatură română, Luceafărul de dimineață, Pro Saeculum, Ramuri, România literară, Teatrul Național. Caiet-program, Tribuna învățământului și altele.

„Ultimul clopoțel”, ultima întâlnire cu o clasă a douăsprezecea înainte ca ea să părăsească definitiv școala. Depănare de amintiri, proiecții de fotografii în care absolvenții de azi erau copii cu patru sau trei ani mai înainte. Profesori puși la încercare să arate cât de bine îi cunoșteau pe elevii clasei sau dacă au reținut din activitatea comună aceleași întâmplări pe care și le amintesc învățăceii lor. Și mai ales multă emoție. Profesorii se văd și ei acum în oglinda pe care le-o pun înainte elevii care li se adresează din partea clasei. Dacă oglinda nu este prea aburită de conveniențele momentului festiv, dascălul are ocazia să constate dacă a realizat ce și-a propus, altfel spus, să primească un feedback.

Dintre multele discursuri de acest fel care m-au emoționat de-a lungul timpului, niciunul nu m-a bucurat atât de tare ca cel care spunea : „Ne-ați învățat că literatura înseamnă viață.”

Deși nu-mi formulasem niciodată explicit acest obiectiv educativ, mi-am dat seama atunci că de fapt asta dorisem să realizez; să-i pregătesc pe elevi pentru a înțelege și a aprecia literatura, dar să-i pregătesc și pentru viață prin literatură.

Este absolut necesar și este o dovadă de profesionalism să-ți formulezi, ca profesor, obiectivele educaționale și să urmărești constant  realizarea lor. Nu este însă mai puțin adevărat că, uneori, poți să reușești ceva ce nu ți-ai propus, dar este totuși important sub raport formativ. O absolventă devenită studentă la Filozofie mi-a mărturisit odată că a fost atrasă spre acest domeniu de o anumită oră de literatură română. Nu mi-a spus mai mult și n-am reușit să-mi dau seama ce lecție și ce anume din cadrul acesteia a atras-o spre filozofie. De ce anume să fi fost o referire la filozofie din cadrul orei de literatură mai intersantă decât literatura însăși spre care dorea s-o atragă profesorul? Oricum, efectul a fost îmbucurător pentru mine.


Numele meu este Cristina Neculăeș. Predau la Colegiul Național „Calistrat Hogaș” din Piatra-Neamț. (Mă încăpățânez să nu părăsesc sistemul și să nu pregătesc tinichigii.) Nu voi înceta să cred că meseria de profesor e aceea a tinereții fără bătrânețe. Gândiți-vă de câte ori vi se oferă oportunitatea de a fi în clasa a V-a într-o carieră didactică!

Cea mai mare realizare personală este faptul că are cine să mă iubească necondiționat. În rest, sunt mulțumită cu viața mea, nu sunt nevoită să fac compromisuri, am prieteni onești, oamenii îmi zâmbesc și aștept cu lăcomie și cu optimism alte întâmplări ale ființei mele. Și citesc.

Fiecare dintre noi are un CV stufos și spectaculos. Avem, din fericire, numeroase realizări profesionale: școli, formări, cursuri, proiecte, parteneriate, articole etc. Dincolo de ele, avem un scop urmărit cu obstinență. Ambiția mea profesională este să determin, prin felul în care îmi fac meseria, măcar câte un elev, pentru fiecare an de carieră didactică, să devină profesor de română. Până acum, sunt în grafic. Și am timp și să citesc.

Visez însă și la momentul în care o supremă realizare profesională va fi aceea de a zăcea oblomovian pe canapea, citind de plăcere, fără grija vreunui portofoliu, raport, tabel sau orice hârtie păcătoasă care ne amărăște viața.

Am și un secret de împărtășit: și eu iubesc necondiționat. (Rămâne secret ce sau pe cine anume.) Totuși, amintesc, dintre capricii, faptul că am o slăbiciune pentru cercei și pentru ciocolată. Și nu știu dacă am menționat: îmi place să citesc.

Tocmai m-am prezentat la post. Sunt titulară la un cunoscut liceu din capitala unui județ de munte. Vecina mamei spune că, nu cu mult înainte, înainte de ʼ89 adică, altcineva „ar fi omorât” ca să fie în locul meu. Am fost primită cu glacialitate de către directoare, care povestește tuturor cum, după răsturnarea de putere, a fost desemnată de colegi în locul dictatorului. Prin urmare, mă gândeam eu, reprezentarea macroscopică a totalitarismului și a Dictatorului se multiplicase în zeci, sute de subdiviziuni identice. Bine măcar că și Revoluția reverberase la fel. Oricine mă întâlnește pe culoare, în imensa cancelarie, la bibliotecă, pe stradă, mă privește cu oarecare condescendență. Nu știu eu unde am ajuns. Oi fi având ceva în cap, dar nu e de ajuns. Școala asta înseamnă fie performanță, fie pile de partid. Cum partidul nu mai este, rămâne performanța. Sunt eu în stare de ea? Mă pot eu măsura cu „greii” cancelariei? Pe cât de celebri, pe atât de impenetrabili. Știu eu ce înseamnă prestigiul? Ascult, cu toate simțurile treze, câteva discursuri despre imaginea liceului, despre competiția cu celelalte licee, despre cum „nu ne permitem” și „nu tolerăm”. Mă prezint la primul Consiliu Profesoral și simt efectiv încordarea. Sunt tabere și se atacă reciproc. Apoi, își amintesc de faptul că sunt și eu acolo. Sunt prezentată oficial și, deocamdată, nu am un loc al meu în sala profesorală. Fiecare are scaunul lui, umerașul lui, la cuier, dulăpiorul lui. Eu n-am. E un liceu eliberat de sechestrul ideologic vechi, dar parcă îl regretă. Bunica, pe care o vizitez la spital, îmi spune: ,,Ești venetică, mamă! Ai răbdare!”

Mihaela Nicolae – profesor de limba română la C.N. „Mihai Eminescu“ din Buzău, membru ANPRO Cluj (Asociața Națională a Profesorilor de Română), autoare a numeroase studii de didactică publicate în revistele naționale Perspective și Consilierul de lectură. Semnez cronici pe site-ul cultural Bookhub.ro. Profesor Merito 2018. Cred că învățăm toată viața. Mai cred că un adolescent care citește descoperă, pentru totdeauna, sursele unei bucurii nesfârșite.

În lumea de azi, a miturilor deconstruite şi a lumilor dezvrăjite de-a binelea, greşeala poate fi trăită, în fine, cu voluptate. Putem recunoaşte deschis: profesorii au devenit oameni, nu mai sunt zei, şi lor le e dat să greşească, şi nu o dată în viaţă, ci mult şi de multe ori. Ce spun ei, aulic, de la catedră, este analizat, disecat, contrazis şi contrafăcut acasă, pe stradă, în autobuz, la televizor şi în social media. Părinţii, fraţii, prietenii şi foştii prieteni, rudele, politicienii, jurnaliştii cu carte şi fără, moftangiii şi faliţii, dăscălimea şi moflujii, cu toţii au un cuvânt de spus în privinţa greşelilor pe care le comit profesorii. Mai nou, şi elevii îşi corectează dascălii,  le-a venit şi lor apa la moară cum vine şi moara pe Siret! Corecţia se face cu aplomb, când pe o lucrare apare o notă mai mică de 9. Domnule profesor, asta-i notă? Se poate? Ce-am greşit, la urma urmelor? Două cuvinte, că nu văd altă subliniere? Puneţi aici cât trebuie şi să vă uitaţi la ştiri, deseară, că ne stă bine împreună, zâmbiţi în cameră, când vă spun, 40 de megapixeli. Şi, pentru notă, 9 este limita minimă admisă! Şi să nu mai greşiţi, domnule profesor, să nu mai greşiţi!


Liliana PAICU

Sunt profesor titular de limba și literatura română la Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” din București. Am absolvit Colegiul Național „I.L.Caragiale” din București (1998) și Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București (2002), secția         Franceză-Română. Am un masterat în Studii Literare Românești (2009) și un doctorat în Filologie la Universitatea București, cu teza Gabriela Adameșteanu și problematica literaturii feminine (Editura Pro Universitaria, București, 2013). Sunt coautor al mai multor auxiliare școlare pentru gimnaziu și liceu, publicate la editura Art. Timp de mai mulți ani, am participat la elaborarea subiectelor pentru examenul național de bacalaureat la limba și literatura română și la literatură universală.

Care mai este soarta unui prof de română astăzi? Nu una prea plăcută, chiar dacă a ales să predea această disciplină din dragoste față de literatură și față de materia pe care o predă, cum este cazul meu și al multora dintre colegii mei. De ce profii de română nu au o existență profesională prea plăcută? Cred că din multe motive, dar în primul rând, pentru că nu poți să faci pe nimeni să citească, dacă lui nu-i place, în ciuda visurilor tale romantice din tinerețe că, dacă ești prof de română, reprezinți vreun far călăuzitor care va lumina în bezna minților elevilor. Nu, nu se întâmplă nici pe departe asta. În această privință, ca și în multe altele, de altfel, Nicolae Manolescu are dreptate: să-i explici unuia, căruia nu-i place să citească, frumusețea lecturii e ca și cum i-ai explica unui surd frumusețea muzicii. Nu merge, nu ține, orice ți-ai imagina. Cândva, credeam că literatura poate face minuni. Eram convinsă că lectura te salvează în multe situații și intenționam să-i determin și pe alții să creadă treaba asta. Ei bine, nu mai sunt de aceeași părere. Dragoste cu sila nu se poate, nici măcar dragoste de cărți. Nu vreau să transform acest text într-un lamento, însă îmi doresc totuși să fiu realistă. Proful de română trebuie să fie omul bun la toate – să-i învețe pe elevi să facă tot felul de cereri și hârtiuțe, să dezvolte deprinderile de scriere corectă, să se ocupe de revista școlii, să corecteze olimpiade, concursuri, exprimări, eseuri motivaționale pentru admitere la ASE și nu numai, să facă scrisori de recomandare etc. – și tot în capul profului de română se sparg toate.


Adrian Săvoiu (n. 1954) este profesor de limba și literatura română. A absolvit Universitatea din București, Facultatea de Litere în anul 1978. A fost formator naţional, a lucrat în programul PHARE, a elaborat subiecte pentru examenele naţionale de capacitate şi bacalaureat. Cercetările în domeniu şi experienţa de profesor s-au concretizat în redactarea manualelor  de limba şi literatura română pentru toate clasele de liceu, pentru Școlile de Arte și Meserii, în alcătuirea de antologii, ghiduri şi auxiliare didactice, tipărite la edituri importante (All, Teora, Humanitas, Art). A fost implicat în reforma învăţământului profesional şi tehnic din România. De-a lungul timpului a avut un parteneriat permanent cu Editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, unde a tipărit volume despre cultura și istoria zonei Muscel. A îngrijit ediţii ale unor scriitori români precum C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei. De asemenea a publicat mai multe albume cu fotografii de arhivă. În anul 2011 i s-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Câmpulung-Muscel”.

Bărbatul mă poftește în casă. O mizerie cruntă. E frig ca afară. E sfârșitul lui noiembrie și n-are foc. Totuși bărbatul e îmbrăcat destul de sumar și nu îi e deloc frig. Se urcă în vârful patului, își pune o pătură soioasă pe el și acum e gata să mă asculte. Recunosc că nu sunt chiar în largul meu. Nu s-ar putea spune că nu mă tem. Mă așez pe un scaun și încep să-i descriu situația nepotului: că nu mai vine la școală de atâta vreme, că nu are note la niciun obiect, că în catalog sunt multe absențe și celelalte. Mă lansez chiar în întrebări retorice:

— Ce se va întâmpla dacă rămâne repetent? Cum mai poate să urmeze o meserie? Ce va face în viață dacă nu termină școala? și altele asemănătoare.

Prinsesem elan. Încep să cred că sunt convingător. Bărbatul cel fioros nu mă dezaprobă. Tace și ascultă. Urmărește cu atenție toată tirada mea. Pare că detaliile pe care i le tot dau îl îngrijorează. Pare chiar că s-a resemnat. În sfârșit termin discursul și aștept, plin de încredere, efectul celor spuse de mine. „Iată, îmi spun satisfăcut, nu numai la ore reușesc să conving, dar și în afara lor!”

— Tată, îmi spune bărbatul după o perioadă apăsătoare de tăcere, după cum mă uit eu la tine, cred că părinții tăi ți-au spus că în viață este bine să mergi la școală și să înveți.

Da, mă gândesc eu imediat, are dreptate. Într-adevăr, acasă am avut cărți în jur, dar și caietele, lucrările și tezele pe care le corectau ai mei. De când sunt mic am înțeles că a merge la școală e ceva tot atât de normal cum ai respira.

— Eu, continuă calm bărbatul, l-am învățat pe nepotul meu un singur lucru: să fure! Asta l-am învățat în viață!

Simt că se prăbușește tavanul pe mine.

Viorica Stăvaru

Născută în Drobeta Turnu Severin (03.11.1969)

Studii universitare: Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, studii de lungă durată, licenţiată cu o teză despre Marin Preda (promoția 1989-1994)

Profesor titular de limba şi literatura română la Colegiul Naţional Pedagogic „Ştefan Odobleja (Drobeta Turnu Severin)

Articole de specialitate, critică și eseistică literară, recenzii etc., în reviste și publicații – AMFITRION, CALIGRAF, ȘCOALA MEHEDINȚIULUI, CRONICA DE SEVERIN (Dr.Tr Severin); ANOTIMPURI LITERARE (Timișoara), ARGEȘ etc.

Realizez, de mai mulți ani, pagina culturală și literar-artistică în săptămânalul CRONICA DE SEVERIN

Texte literare (poezie, proză, eseu) publicate în ziare și reviste, inclusiv în mediul virtual, atât din județ, cât și din țară;

Prezentă cu texte literare în diverse antologii.

Mă trezesc prinsă în hora nefastă a programei pentru examenele naționale, alcătuind liste, făcând program de recuperare, liniștind elevi și părinți că, lasă, nu-i dracul atât de negru, izbutim cumva, „răzbim noi cumva la lumină”, sunt adesea la fel de singură ca și Iona, înghițită simultan de pești hămesiți sau poate la fel de singuri și de speriați ca și mine. Ți se cer, răstit și resentimentar, explicații. Ți se întâmplă (rar, dar se întâmplă) să constați, când elevul aduce teza pe care, onest, i-ai dat-o acasă, „să vadă și mama, doamna, că mă întreabă de notă și nu mă crede”, că și-a adăugat „completări, rezolvări” în locurile rămase libere și te ceartă că nu l-ai evaluat corect. Și decizi să păstrezi lucrările în dulapul de la școală, unde părintele e invitat să vină și să (le) discutați. O discuție în care, după cinci minute în care nici nu a fost atent la tine, părintele izbucnește într-un „de ce nota asta mică, doamnă, la viitorul lui nu vă gândiți?!” Și rămâi interzisă. Ești imbecilă, insensibilă, așa-i, domnule, taman la viitorul lui nu te-ai gândit când i-ai corectat lucrarea…

Și, din nou, acel „Domnișoara, ce tânără și frumoasă ați rămas…” te întoarce în tine și te învelește într-un miraculos cocon de lumină. Căci, de fapt, nu mai ești nici atât de tânără și nici atât de frumoasă… Dar ea sau el așa te vede.


Adriana Teodorescu

Sunt profesor de limba  și literatura română la Școala Superioară Comercială ,,Nicolae Kretzulescu” din București. Am absolvit Facultatea de Teologie-Litere a Universității București, promoția 2002. În 2017 am absolvit  masteratul de Didactici ale Disciplinelor Filologice din cadrul Universității București. Am fost metodist  ISMB, membru în comisiile locale ale olimpiadelor, coordonator  al mai multor proiecte (de educație socială, cinematografică, multimedia, culturale). Sunt interesată să găsesc soluții pentru dificultățile pe care  observ  că le întâmpină elevii  (așa s-a născut lucrarea de cercetare  Procesele de comprehensiune în receptarea textului nonficțional) și să folosesc acele metode prin care elevii să înțeleagă că textul literar vorbește despre viață, despre ei, preocupare concretizată și prin lucrarea  Folosirea strategiilor de lectură în constientizarea valorilor umane: adevărul, binele, frumosul.

Idealul educațional al învățământului românesc, așa cum reiese din Legea Învățământului, ,,constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative”. Finalitățile sistemului de învățământ și profilul de formare pentru învățământul obligatoriu sunt formulate pornind de la acest ideal. Una dintre finalitățile ciclului de dezvoltare este constituirea unui set de valori aflate în consonanță cu o societate democratică și pluralistă. Dar care ar trebui să fie acest set de valori? În societatea contemporană cele trei ,,lanțuri ale condiției umane” (adevărul, frumosul și binele), cum le numea H. Gardner, sunt urmărite mai ales pentru frumusețea lor teoretică. Este dificilă transpunerea lor în practică într-o societate care cultivă cu precădere alte valori. Școala rămâne un cadru care ar permite inițial o punere în discuție a lor și, ulterior, o interiorizare, astfel încât să nu rămână un ideal, ci o componentă a condiției umane. Binele, frumosul, adevărul nu sunt formulate explicit în planurile cadru. Ele sunt puse în discuție sau ignorate în timpul orelor în funcție de timpul și, uneori, de dispoziția profesorului.


Andra Tischer Podia

Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu și este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Octavian Goga” din Sibiu. Activitatea literară a debutat în 2015, ca secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi, unde, timp de doi ani, a publicat eseuri critice și literatură. În cadrul Cercului Literar de la Cluj, a publicat texte critice în cadrul Antologiei de proză, Trepte, apărută la editura Colorama din Cluj Napoca.  Este prezentă cu poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș (Sibiu), Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista Singur (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț).

Actualmente, este editor și scriitor la revista Catchy.ro. și director al revistei online       Bel-Esprit.ro. De asemenea, coordonează Concursul Național de creație literară și plastică, traduceri și critică literară „Radu Stanca – Pașii poetului prin burgul medieval”, ajuns la cea de-a cincea ediție. În aprilie 2018, îi apare la editura Armanis din Sibiu volumul de poeme Legi nescrise.

Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabile să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.

Adolescentele de astăzi nu citesc romane de dragoste pentru că li se par desuete. Literatura universală nu se predă, decât o oră pe săptămână, și doar la filologie. Dragostea s-a perimat nu numai ca temă literară, ci și ca esență a vieții. Ea a devenit o simplă teorie, nici măcar aceea corectă, pentru că provoacă rușine. Confuzie și foarte multe întrebări.

Să recitim Enigma Otilei, zic, dar care ar fi explicația titlului? Urmează citate din cărțile de comentarii, lungi și nesărate. Otilia pare deprinsă dintr-o lume vetustă, prăfuită, iar imaginea ei din filmul Felix și Otilia le stârnește râsul. Desigur, ea nu poartă blugi rupți și nu se fandosește. Fetele de astăzi nu se mai pot transpune în vremurile acelea pentru că nu au imaginația și sensibilitatea necesară. Cred că ele s-au pierdut undeva prin clasa a cincea, odată cu orele rigide de gramatică și de „mutilare” a textului literar conform itemilor pentru examenul de capacitate, acest bau-bau în fața cărora se îngrozesc deopotrivă elevi, părinți și profesori. Lectura de plăcere a fost îngropată – aparent definitiv – de lectura „de necesitate”.

Și atunci?

Să recitim pasaje din Lorelai, romanul lui Ionel Teodoreanu, scriitorul nostru atât de profund, atât de atașat de valorile feminității! Expresiv, cu tonalitate adecvată, modelată de fluctuațiile emoționale ale personajelor. Apoi închidem cartea, cu precizarea că nu e novoie să  citească romanul, pentru că nu este în programă. Psihologia inversă a funcționat întotdeauna.

Încet, încet, fetele încep să facă ochii mari… „Ce alte cărți de dragoste mai putem citi?”