Sorin Stoica

Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006, Bănești, Prahova).

Absolvent al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, 2000, masterat în comunicare în cadrul FJSC și în antropologie, anul II SNSPA. A fost preparator asociat la catedra de Antropologie Culturală a Facultății de Jurnalism.

Colaborări cu proză și publicistică la Vatra, Dilema Veche, Deci, Formula As, Ultimul Atu, Cultura. A fost semnatarul rubricii „Liberul arbitru” din săptămânalul ieșean Suplimentul de cultură și al rubricii „Oameni de bine” în ziarul Partener din Câmpina.

Volume publicate: Povestiri cu înjurături (Editura Paralela 45, 2000); Dincolo de frontiere (Editura Paralela 45, 2002); Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (coord. cu Zoltan Rostas, Editura Tritonic, 2003); Povestiri mici și mijlocii (volum colectiv de proză scurtă scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan și Ciprian Voicilă, cu o prefață de Paul Cernat, Editura Curtea Veche, 2004); O limbă comună (Editura Polirom, 2005); Televizorul în micul infern (volum de etnografie mass-media, coord. cu Zoltan Rostas, Editura Tritonic, 2005); Cartea cu EURI (volum colectiv de proză scurtă scris împreună cu Călin Torsan, Cosmin Manolache, Roxana Moroșanu, Ciprian Voicilă, Editura Curtea Veche, 2005); Jurnal (Editura Polirom, 2006); Aberații de bun-simț (Editura Polirom, 2007).

Lucra la o istorie orală a Muzeului Țăranului Român, la o carte de povestiri și la un studiu asupra troiței din Burluși ca obiect social total.

A fost membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România.

Din 2014, Casa de pariuri literare îi reeditează operele. Au apărut, în Seria Sorin Stoica: Dincolo de frontiere. Opere (2014), Povestiri cu înjurături (2017), Dincolo de frontiere (2017), O limbă comună (2018).

Mini-dosar de presă:

„Nici unul dintre noii prozatori, pe care îi citesc cu nesaț, nu m-a făcut să dau strigat spontan și naiv de entuziasm cum a făcut-o nonconformismul lui Sorin Stoica la mizerabilismul zilei. Nu insist. «Dacă vorbești de bine pe cineva, adesea l-ai terminat».” (Radu Cosașu, 27 mai 2005, Dilema Veche)

„Certitudinea sa axiologică se află pe teren stilistic, acolo unde Sorin Stoica știe cu talent să reproducă (celebra ureche) aproape caragialian, dar fără a simți monstruos. Personaje ținând de cam toate mediile posibile, mentalități reduse cu măiestrie la limbaj, scurte narațiuni redate auzului cu talentul unui real prozator: acestea sunt atuurile lui Sorin Stoica.” (Bogdan-Alexandru Stăneascu, Adevărul Literar și Artistic, 5 iulie 2005)

Scriitorul Sorin Stoica, la capăt de drum

Sorin Preda în Formula As, nr. 701, 2006

A murit la 27 de ani – o cifră în colțuri, aiurea și total asimetrică, așa cum i-au fost cărțile și viața. A murit în felul său, ușor uimit și fără mari regrete. Rebel, tăcut, închis în sine, Sorin Stoica a scris până în ultima clipă, luând peste picior, cu blândețe si autoironie, chiar viața lui de bolnav incurabil: suferința și spitalul, îngrijorarea și prosteala neputincioasă a celor din jur. În ultimele ore de viața, presimțindu-și sfârșitul, i-a dictat mamei sale, cu o voce abia șoptită, ultimul text și ultimele dispoziții testamentare. La 27 de ani, lăsa prietenilor și posterității toată averea lui: un sac de manuscrise, un proiectat volum de proze scurte și sumedenie de articole răzlețite în presa vremii. Apoi, a chemat preotul și, muncit de o adâncă neliniște, i-a pus o întrebare năucitoare: dacă singurătatea este un păcat. S-a despărțit de această lume întrebându-se. Grea întrebare.

Cu o grabă pe care abia acum o înțelegem, Sorin Stoica a publicat șase cărți. Fiecare volum părea să pregătească un altul și, toate la un loc, o carte unică, încă nescrisă în literatura română, despre lumea ca lume, fără farduri și fără zorzoane. Avea de partea sa energia vârstei și un talent ieșit din comun, o forță colosală de a observa viața în hainele ei ponosite de lucru, de a crea personaje din nimic, din te miri ce, uimindu-se necontenit în fața omului obișnuit, omul în carne și oase, contradictoriu, slab și puternic în slăbiciunea lui. Omul care se răzbuna pe viață, pe istorie, pe boală și nenoroc, vorbind întruna, fără complexe sau restricții medicale. Vorbirea ca tratament, ca singură libertate supremă a omului, cel de toate zilele. Poate nu realizăm încă – Sorin Stoica este o mare pierdere.

Blestemul literaturii române pare fără sfârșit. Își risipește marile talente chiar înainte de a le avea cu adevărat – Holban, Labiș, Pavel Dan, Iulia Hasdeu. Urmează apoi cei frânți la jumătatea vieții: Stratan, Nedelciu, Flora, Hagiu, Mariana Marin. Rând pe rând, scriitorii se retrag în tăcerea și indiferența noastră vinovată, lăsându-ne să ne bucurăm pe mai departe de mediocritățile maneliste ale zilei. Ne plângem ca nu avem valori și ele se surpă sub ochii noștri, în sărăcie, în boală și mânie tăcută. Degeaba îi descoperim și-i admiram când nu mai sunt printre noi. Degeaba le punem chipul pe bancnote. Locul scriitorului nu este sub saltea sau la piață, ci în casa omului, în visele și întrebările lui de fiecare zi.

Sorin Stoica s-a stins la doar 27 de ani. A luat cu sine toate iubirile lui neîncepute și o mulțime de cărți încheiate înainte de a le începe. Nu a mai avut timp să-și trăiască viața, ca orice tânăr de vârsta lui. A preferat să scrie și să moara ca un prozator, bântuit de o mare întrebare existențială: ce este singurătatea? Cu puțină răbdare și un strop de noroc, ar fi aflat și răspunsul. A murit la 27 de ani, înconjurat de prietenii de la Muzeul Țăranului Român și de țăranii din Bănești, personajele din cărțile lui. Scriitorul nu este niciodată singur. Mai ales după moarte.

„Ceea ce mi se pare formidabil e obsesia de a investi cu afecte procesul conservării active a unor corpuri oarecare: biciclete ruginite, sticle goale, electrocasnice ieșite din uz, haine vechi degradate la statutul de cârpe, carnete pline de mâzgălituri. Ba chiar fire de praf. Sau – dincolo de orice imaginație – stereotipii memorialistice.” (Cosmin Ciotloș, România literară, 16 noiembrie 2007)

„Dotat cu fin simț de observație – Sorin Stoica vedea și auzea enorm, dar niciodată monstruos – povestirile lui sunt, de fapt, niște (auto)ficțiuni de antropologie minimalistă care recuperează cotidianul, banalitatea și faptul divers, amestecând o mulțime de ingrediente, de la memorialistică și istorii orale la chestiuni de mentalitate, teorii sociologice și reflecții morale, în diverse formule textuale: liste, dialoguri, pilule, eseuri, microbiografii. Sorin Stoica a fost dintotdeauna un scriitor extraordinar: matur, inteligent, original și cu un stil inconfundabil.” (Marius Chivu, Dilema Veche, 29 noiembrie 2007)

„Sorin Stoica a trăit puțin, numai 28 de ani (1978-2006). Era considerat unul dintre cei mai buni prozatori ai generației lui. […] De la Cehov a moștenit umorul nițel amărui, de la Harms absurdul-vesel. Peste astea două s-a adăugat talentul lui de excepție.” (Ștefan Agopian, 24 FUN, 30 ianuarie 2008)