Robert Șerban – Vorbesc în gând, cu voce tare

seria Interviu, 2016 / 20 lei

 

”Vorbesc în gând, cu voce tare” este o care în care un cunoscut și apreciat scriitor român, Robert Șerban, se dezvăluie și ni se dezvăluie, este o luare de poziție împotriva diferitelor lucruri întunecate din viața literară românească, dar și un volum care te înseninează tocmai prin simplitatea și sinceritatea celui intervievat. Așadar, este o carte care merită citită atent, răsfoită apoi din când în când, despre un om care spune despre sine: ”Scriu puțin, public rar, dar mă suspectez că sunt poet mai tot timpul.” (pag. 78) – Jovi Ene pe filme-carti.ro

Radu Paraschivescu – Dă-te la o carte

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/da-te-la-o-carte-vorbesc-in-gand-cu-voce-tare-de-robert-serban-573251

Mihaela Nicolae – Bookhub.ro 

un cristian: Partea cea mai complicată când vine vorba despre un interviu cu un om de interviuri e că pare să se-nchidă cerul. Cum să-ntrebi unul dintre cei mai buni intervievatori cât să obții ceea ce deja știe să obțină? Așa c-o să-ncepem cu lucrurile elementare: ce trebuie şi să nu într-un interviu? (Deși partea asta cu trebuie mă sparie mereu.)

Robert Șerban: Cristi, e o vorbă a nu mai știu cui: cel mai bun sfat e să nu asculți de sfaturi. Nu cred că ar fi extrem de complicat să găsesc răspunsuri la întrebare și să fac două liste: așa da, așa nu. Ba chiar există în manualele de jurnalism lucrurile astea. Și cred că sunt necesare pentru studenții la Jurnalism, pentru începătorii în ale presei, ba chiar și pentru maeștrii interviurilor, care vor să-și mai verifice, uneori, teoriile. Un interviu este o luptă de cucerire. Poți să îți dezarmezi interlocutorul chiar cu prima întrebare, poți să o faci treptat, seducându-l, vrăjindu-l, ori – dacă ai ghinion, ca să zic așa – deloc. Dar aceste situaţii depind nu doar de intervievator, de cât de pregătit este, de cât de spontan, atent etc., ci – cred eu – și de intervievat. De cât vrea celălalt să spună, să se știe despre el. De temperamentul lui. Sunt personalități din viața publică de la care nu scoți nimic relevant, indiferent ce tehnici aplici. Și, apropo de asta, știai că poți seduce un interlocutor chiar și cu întrebări tâmpite, de genul „Cu ce ocazie vă aflați în orașul nostru?”? Am văzut live cum unui domn distins, din vârful politicii bucureștene, i s-au umezit ochii când o tânără și drăguță ziaristă din Timișoara i-a pus o astfel de întrebare. Și a turuit vreo 20 de minute, iar tipei i-a ieșit – că l-am citit – un interviu pe cinste. Cum? Simplu: omul și-a dat instantaneu seama că fata e habarnistă, dar el avea de transmis o imagine, de personaj interesat să facă și să dreagă, de ins valabil, activ, dinamic. Avea, cum se zice, discursul cu el. Și iată concluzia: chiar și o întrebare idioată, care, teoretic, nu se pune, poate genera un interviu excelent. Așa că nu dau sfaturi și nu spun ce da și ce nu.

 

Se spune că e foarte ușor să faci un interviu. Probabil c-ai întâlnit și tu clișeul ăsta: „Cu ce să umplem pagina?” „Scriem o cronică.” „N-am citit cartea!” „Atunci să facem un interviu cu omul, sigur vom obține ceva.” De parcă asta n-ar presupune și cititul cărților… Nu-s interviurile încă bine reprezentate în bibliografiile scriitorilor, dar ca un prim pas de interacțiune și cunoaștere, cel puțin jurnalistic vorbind, contează enorm. De când te-ai apucat de interviuri?

Am lucrat ca ziarist în presa cotidiană timișoreană de la sfârșitul lui 1995. Înainte fusesem, nouă luni, purtător de cuvânt al Primăriei Timișoara. Treptat, am realizat că, de fapt, eram un jurnalist deghizat în funcționar. Așa că am făcut schimbarea din mers, adică mi-am luat transferul dintr-o parte în alta. Schimbarea a fost atât de spectaculoasă pentru mine, încât, nu-ți ascund, câteva luni la rând alergam dimineața spre redacția Renașterii bănățene, unde mă angajasem. Îmi plăcea enorm! Avem 25 de ani, gâlgâiam de viață, de energie, de entuziasm, voiam să schimb lumea, să scriu despre schimbarea asta, să arăt cât de talentat și de… tare sunt eu. O bună parte dintre colegii mei de redacție erau cam de aceeași vârstă, era competiție și prietenie între noi, eram o echipă care concura cu altele din presa timișoreană. Și erau câteva și bune! Lucram la secția politic-administrație și primele interviuri publicate au fost cu oameni politici. Vizau evenimente de actualitate, alianțe, trădări, poziții ideologice (câtă ideologie aveau partidele de la noi în anii aceia?). Încercam să scot… tromfi de la interlocutorii mei, bombe care să facă explozie pe prima pagină, acolo unde apăreau interviurile. Dar era greu, răspundeau în șabloane, erau abili, ocoleau răspunsurile, se făceau că nu înțeleg ce mă interesează. Iar eu eram ațos și nu îi menajam, nu aveam timp de întrebări curtenitoare, n-aveam vreme de preludiu. Prin ’96, cred, am făcut un interviu cu Alexandru Paleologu, care era senator al Partidului Alianței Civice (partid al cărui membru fusesem și eu înainte de a intra în presă). Nu se știa, atunci, că fusese colaborator al Securității, dar tocmai declarase pe undeva că ieșise din masonerie, organizație în care fusese inițiat înainte de al Doilea Război Mondial. Ăsta mi s-a părut un subiect interesant, așa că despre asta l-am întrebat pe conu’ Alecu (cum i se zicea) ce, cum, de ce. Mi-a spus, din câte îmi amintesc, că principalul motiv pentru care a intrat în adormire masonică a fost că adormea, pur și simplu, la ținutele lor. Că se plictisea teribil și nu-și mai găsea locul. Interviuri literare am început să fac în 1997, pentru revista Luceafărul. Publicasem și în Orizont, dar redactorul-șef de atunci al săptămânalului bucureștean, prozatorul Marius Tupan (amic cu taică-meu, amândoi fiind născuți în Mehedinți, amândoi frecventând, în tinerețe, aceleași cenacluri severinene), mi-a propus să îi trimit interviuri cu scriitori bănățeni. Și timp de doi ani am făcut asta, iar în 1999 am strâns 14 dintre dialoguri și le-am publicat la Brumar, în volumul Piper pe limbă. E în cartea aceea o mică istorie literară a Banatului, sunt intersecții de destine, oameni care sunt prieteni sau colegi unii cu alții, care au povești comune, proiecte comune, cariere diferite, viziuni diferite. De ani buni, cartea e bibliografie la Jurnalistică și mă bate gândul să o reeditez, căci nu se mai găsește defel. Nici măcar eu nu mai am exemplare. Cristi, am considerat și consider interviul cu un artist o posibilă poartă de intrare spre opera și creația lui. Nu am stat de vorbă cu sute de oameni doar pentru bucuria, desfătarea și curiozitatea mea, ci am tras și trag speranța că după ce va citi un interviu cu un scriitor, un ins oarecare, un tânăr va fi curios și de cărțile acelui scriitor, nu doar de… ineditul vieții sale și de poveștile lui de vitejie.

Bookfest 2016