Prof de română. O altfel de antologie de texte

Prof de română
o altfel de antologie de texte

(coord. un cristian)

Ana Boariu / Dorica Boltaşu Nicolae / Horia Corcheş / Adela Dinu / Ohara Donovetsky / Monica Halaszi / Florin Ioniţă / Mariana Jitari / Ivona Munteanu / Adriana Postelnicu / Ana Puşcaşu / Viorica Răduţă / Camelia Săpoiu / Adrian Săvoiu / Georgiana Sârbu / Viorica Stăvaru / Dumitriţa Stoica / Olga Ştefan

Istorii personale, mărturii de la catedră, viaţa de profesor de limba şi literatura română într-o altfel de abordare.

Florin Ioniță este (a fost!) profesor la Colegiul Național „Iulia Hasdeu” din București și lector asociat în cadrul unui program masteral la Facultatea de Litere a Universității București. A colaborat la revistele Cahiers roumains d’études littéraires, România literară, Dilema (veche) și la suplimentul de post(tranziție) Vineri, Observator cultural, Limbă și literatură. A publicat volume despre Ion Creangă și Emil Cioran și a îngrijit edițiile Mateiu I. Caragiale (Opere), Max Blecher (Opere I-III), Urmuz (Pagini bizare). Este, de asemenea, autor de manuale școlare.

Cum ar trebui (poate) să fiu?

Toate profesiile își (de)plâng condiția. Profesorii ne fac oameni, fără ei n-am fi nimic, dar nimeni nu se gândește că trebuie plătiți pe măsură. Medicilor, oameni care salvează vieți, nu le sunt recunoscute meritele, și, ca atare, primesc lefuri mici. Polițiștii, care ne apără de răufăcători, muncesc mult, dar sunt desconsiderați de societate și primesc lefuri mici. Magistrații, păzitorii dreptății, au responsabilități enorme, dar, (ați ghicit?), primesc lefuri mult mai mici decât ar merita. Șoferii…, sportivii…, primarii… Cam pretutindeni, „condiția” profesiei este sinonimă cu renumerația, și cum renumerația este după buget, (adică) mică, tot pe aici se situează și „condiția”, sau, mă rog, recunoașterea societății pentru contribuția deosebită pe care o aduc respectivii/respectivele. Problema este că fără profesori n-ar fi nici magistrați, nici doctori, nici polițiști, nici…, dar fără doctori n-ar fi nici polițiști, nici profesori, nici magistrați, nici…, iar fără polițiști n-ar fi etc., etc., etc. Și cum toți suntem, nu-i așa?, importanți, toți vrem. Când este să dăm însă, ei, atunci mai vedem ce și cum. Tocmai de aceea, în ce mă privește, am încercat să fac abstracție de ce primesc și să încerc să dau pur și simplu (mult?, puțin?, nu știu, asta doar alții pot judeca). Iar ajuns spre final de carieră nu intenționez să schimb nimic în privința asta și, de altfel, nici timp nu prea mai am. Rutină, înțelepciune…?


Mariana Jitari,

profesor la Liceul Teoretic Spiru Haret”, Chișinău, Republica Moldova

Dacă mi-aș rescrie CV-ul, ar trebui să-l pun pe două pagini.

Pe prima aș pune toate detaliile care sunt cele mai grele la cântarul profesional, dar care își pierd relevanța în fața elevilor. Am studiat Filologie la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Am devenit profesor din 1997, din 2000 sunt la „Spiru Haret”. Am absolvit studiile doctorale, fără a scoate teza și a-mi primi epoleții. Am parcurs cuminte toate etapele de titularizare: de la gradul didactic doi, la întâi și, respectiv, superior. Am făcut parte din echipe de elaborare de curriculum, ghiduri, programe de examen, manuale etc. – toate rămânând a fi doar experiențe utile, fără a deveni un modus vivendi. Sunt redactorul unei reviste metodice, Convorbiri didactice, deschise pentru toți colegii entuziaști.

Pe pagina a doua aș adăuga chițibușuri care ar stârni imaginația și amuzamentul elevilor. Îmi place să mă joc, să călătoresc. Ascult viniluri cu muzică clasică sau jazz. Îmi cheltui cea mai mare parte a salariului pe cărți și bilete la teatru. Cred că fiecare cafea este o șansă. Iubesc enorm oamenii! Colecționez zaruri și semne de carte. Am un câine, despre care sper odată să scriu o carte.

Să fii profesor e ca și cum te-ai juca.

Pentru că ai întotdeauna o miză.

Pentru că niciodată nu poți ști dacă vei pierde sau vei câștiga.

Pentru că poți juca în doi, în trei, în câți vrei sau de unul singur (dar nu prea mult!).

Pentru că poți schimba rolurile – unele-ți iese bine, altele nu.

Pentru că amesteci realitatea cu imaginarul.

Pentru că poți trișa, cu condiția să nu te bucure pe deplin nici jocul, nici câștigul.

Pentru că oricând poate veni cineva dinafară să-ți strice povestea.

Să fii profesor de literatură e ca și cum ai juca cel mai fascinant joc. Tabla de șah e viața cu alb-negrul ei, iar piesele sunt toate cărțile lumii, cuminți sau periculoase, previzibile sau halucinante, limpezi sau nebuloase.

Eu m-am prins în acest joc de mai bine de douăzeci de ani! Am pășit din careurile albe în altele negre fără să observ uneori hotarul.

Ani la rând am tot urmărit ce se întâmplă în școală. Vedeam elevi blazați, triști, care transformau eseurile într-o paradă a clișeelor, cu veșnicii eroi ai tuturor compozițiilor școlare: Vitoria Lipan, Ion, Mara. Elevi care asociau lecțiile de română cu analize morfosintaxice, rezumate, referate și comentarii literare, plagiate din culegerile intrate abuziv pe piață după ’90. Vedeam profesori când docili în fața inspectorului-verificator de hârtii, când sceptici la auzul promisiunilor electorale de descongestionare curriculară, când revoltați de șirul interminabil al reformelor avortate. Cadre didactice care se adunau în activități profesionale dintr-o reminiscență a disciplinei de partid. Exemplele literare ale profesorilor repetau fidel șirul: Vitoria Lipan, Ion, Mara, cu simpla diferență că nu se confundau autorii.

Nu-mi venea să cred că toate așteptările mele profesionale se rezumă la aceste două imagini. Îmi venea să mă cațăr pe masă, ca profesorul din Dead Poets Society… Asta am și făcut!

Ivona Munteanu

Am terminat Facultatea de Litere la Universitatea din București în 2006 și am lucrat timp de 10 ani în mediul privat, în publicitate și în industria IT. Am intrat în învățământ din pasiune, cu convingerea că orice schimbare adevărată în România ar trebui să înceapă de la educație. Am lucrat timp de doi ani într-o școală defavorizată din cadrul programului Teach for Romania, am urmat cursurile masteratului de didactică de la Litere iar acum predau la Liceul Tehnologic nr. 1 din Fundulea. În timpul liber mă ocup, ca moderator, de atelierele de lectură pentru copii MiniFanbook, în colaborare cu asociația CSR Mindset și Librăria Humanitas de la Cișmigiu.

Aveam foarte viu în minte cu câtă solemnitate își alegea rochia pentru 15 septembrie mama mea, care e învățătoare de 38 de ani, deci mi-a luat ceva timp să găsesc cea mai potrivită ținută pentru prima mea zi de profesoară.  Astfel că microbuzul care m-a dus la festivitatea de deschidere a școlii, spre Oltenița, la 35 de kilometri de București, avea la bord printre navetiștii obișnuiți și o (aproape) cucoană ușor inadecvată situației, printre saci de cartofi și sarsanale cu țoale cumpărate din bazarul de la Big Berceni. A fost și unul dintre rarele momente de navetă în care șoferul mi s-a adresat cu „Poftiți, doamnă”, vizibil impresionat de tocurile mele clănțănind maiestuos pe lângă mașină.

Iată-mă deci coborând oarecum șifonată și făcând discret eforturi ca să-mi țin spatele drept, cu un repertoriu proaspăt de manele la modă foarte insistent întipărit în urechi. Pe stradă, agitație, mame în șlapi, câte-o căruță cu multe capete întoarse spre vânzoleala din jurul școlii, copii mândri în costume și cămăși albe, călcate cu grijă. Ocheade curioase și ostentative –  Cine-i asta, bă?! –  un aer sărbătoresc și ceremonios fără grijă de sărăcia locului, străbătut când și când de câte o înjurătură și de  gunoaiele zburate alene de vânt prin șanțurile de la șosea.

Contrastul acesta a fost primul dintre multele care m-au șocat acolo. Era enorm de multă bucurie în curtea școlii, cu energia haotică și repezită  specifică unui loc cu mulți copii de etnie romă. Provizoratul și viața grea își ițeau capul în cele mai neașteptate combinații, din câte-o gură știrbă, din țigările vag palmate de mame sau bunici pe la marginea careului festiv, din tonul răstit cu care erau chemați copiii, din fețele când umile, când țanțoșe și pline de importanța incontestabilă dată de aurul purtat cât mai la la vedere.

Adriana Postelnicu

Absolventă de Litere  (2000) și a unor Studii Aprofundate de Teoria Literaturii ( 2001) , profesoară de limba română la Colegiul Național ”Mihail Kogălniceanu” din Galați ( din 2005 până în prezent), preocupată de cititul experiențial practicat la lumina neonului, în cerc  școlar mai mult sau mai puțin restrâns, alături de elevi  zeloși, capabili să dezgroape dintr-o pagină de proză scurtă tot atâtea comori câte nu scot la iveală dintr-un roman de patru sute (deoarece pe acela nu-l parcurg integral decât rareori), mare iubitoare a  muzicii lui Richard Wagner, dar fără niciun gând de a cuceri Brăila, poate doar de a mă plimba pe Strada Domnească la ceas de seară când zeii și muritorii  deopotrivă cad, recad și nu mai tac din gură.

Am botezat jocul „textul vieții” și m-am prezentat în fața elevilor, din nou, la ora următoare, oarecum, credeam eu, mai orientată în deriva mea metodico-imaginară. Aiurea. Fiecare scotea cu degete febrile ori timide câte un bilet din săculeț și îl arăta apoi tuturor, cu un aer triumfător, și cu totul indiscret, exact opusul a ceea ce le „recomandasem” eu ritos – tăcere, secret, taină. Dar socoteala de-acasă a profesorului nu se potrivește cu cea a învățăceilor din clasă. Ce-i stârnise astfel? Ideea că ceea ce scria pe bilet era un soi de oracol pentru trecutul, prezentul ori viitorul lor în anul școlar în curs sau, pur și simplu, îi reprezenta pe ei. Erau cuvintele lor și le adoptau, și le însușeau frenetic, doritori să le stăpânească. Vreau, de asemenea, ca ceilalți să-i cunoască prin intermediul acelor cuvinte – era o perspectivă nouă asupra propriei ființe, mai adevărată decât un selfie postat și distribuit pe Facebook ori Instagram. Suavele creaturi marine migrau una către cealaltă, intrau în conexiune, se presimțeau reciproc, fâșiile de viață disparate se legau, deveneau, treptat, text. Textul vieții tuturor ca transpunere în cuvinte a unor emoții împărtășite, ca împletire de destine întru slava unor zei necunoscuți.


Ana Pușcașu a absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara (secţia română-franceză), masteratul de Comunicare Interculturală și este Doctor în Filologie din 2015 cu teza Fracturismul. Literatura din România și din Republica Moldova. Un comparatism paradoxal. Din 2010 este profesoară la Școala Gimnazială Variaș, județul Timiș, iar din 2013 este cadru didactic asociat la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie din Timișoara. A publicat articole și poeme în reviste precum Stare de urgență, Orizont, România literară. A debutat cu volumul te aștept ca pe un glonte (Casa de pariuri literare, 2012), volum care a obținut premiul pentru debut al USR Timiș.

Uneori, când mă întreabă cineva ce lucrez, spun numai cu jumătate de gură că predau. Nu-mi vine să spun din prima că sunt profesor. De opt ani și un pic predau. Într-un sat, undeva la 40 de km de Timișoara. Acum nici nu îmi dau seama când a trecut timpul, dar, dacă ar fi să fac o listă cu toate lucrurile care m-au întristat sau m-au scârbit la sistemul de învățământ, poate că lista ar trebui să înceapă cu începutul. Cine ajunge așadar la catedră? Sau, mai bine zis, cine și la ce catedră ajunge? Pentru că de aici pornește de fapt tot acest joc în care ori ai stomac, ori stai pe margine. De la repartizările de posturi, fie ele titularizabile sau de suplinire.

Eu am dat examenul de titularizare o singură dată. Pentru mai mult nu am avut stomac. De la bun început era o listă de posturi vacante scoase de inspectorat spre ocupare. Așa că m-am documentat cu conștiinciozitate, am căutat rute de navetă, am verificat distanțe, tot tacâmul. Numai că, în momentul în care am mers la ședința publică, am constatat cu stupoare că posturile erau cu totul altele. Seara era una, dimineața – cu totul altceva. Adică dispăruseră peste noapte majoritatea posturilor sau orelor de la școlile din oraș. Pentru că luasem o notă destul de bună și, deci, am putut să aleg post printre primii, toată situația m-a luat cumva pe nepregătite. Nu apucasem încă să-mi gândesc alternativele. Așa că, atunci când mi-a venit rândul, m-am așezat și am întrebat ce posturi cu normă întreagă sunt mai aproape de Timișoara. Cu un rânjet de superioritate inspectorul s-a întors spre harta județului și a pus degetul pe Variaș. Ăsta era cel mai aproape. Atât am apucat să întreb: trece trenul pe acolo? Mi-a zis că da. Îl vrei? Îl vreau.

Așa am ajuns profă în sat.


Viorica Răduţă debutează cu volumul de versuri Patimi după mine în 1998. Urmează: lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cînd amintirile, corpuri subtile (2007), Viaţa de apă de uscat (2008), Cam toţi murim (2010), Mama întreabă dacă stau pînă seara (2013). Publică romanele: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (Cartea Românească, 2013), Vremea Moroiului (Cartea Românească, 2015), Orașul închis (Polirom, 2017) şi volumele de eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări și Interpolări (2007). În 2018 a publicat volumul de versuri Arsura umblă după trup, Editura Next Page. Colaborări cu poezie, proză, cronici la revistele Acolada, Ateneu, Argeș, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spaţii Culturale, Viaţa Românească etc. Este profesoară la Colegiul Național „Alexandru Ioan Cuza”, Ploieşti.

M-au izbit în prima zi de profesor stagiar la Şcoala Generală Gugeşti, Vrancea, două elemente. Nu ştiam că vor fi mult mai adânci pentru parcursul meu. Mai întâi, ochii tovarăşei director. De fapt, nu avea ochi, avea două goluri. Apoi au fost florile. Florile artificiale. O altă tovarăşă, învăţătoare, aflată din prima clipă la dreapta Întunecatei, stabilise că părinţii trebuie să dăruiască flori…artificiale. Ţin mai mult, a spus. Au ţinut şi prin casa părintească din Râmnic. Mama le-a făcut loc, dar locul se tot muta. Din găurile tovarăşei prime a mai venit spre mine, tot de la începutul anului şcolar, „sarcina” de a face brigadă artistică la fabrica din Gugeşti, cu mecanicii auto. Mecanicii nu s-au uitat la mine. Apoi, găurile s-au lărgit când am revenit în învăţământ după o experienţă muncitorească de 10 ani, a se vedea Hidrapulper, romanul din 2007. După 89, prin concurs, am predat la o şcoală din Vălenii de Munte. Acolo nu am avut timp să văd bolile şcolii, mai ales că o clasă de-a V-a frecventa ca niciodată biblioteca şi mai voia să scrie şi un roman cu Ştefan cel Mare în Văleni. N-am mai apucat să-i pândesc facerea sau nefacerea fiindcă am ajuns repede în Ploieşti la Liceul Economic, mai întâi. După 4 ani, predam deja la Liceul Al. I. Cuza, m-am întors să iau carnetul de muncă de la secretariat. Clasa mă văzuse, probabil, pe geam fiindcă am plecat spre gară însoţită de mulţi dintre elevii dintr-a VIII-a (cea de „acum”). A fost o bucurie, în care Ştefan cel Mare nu mai încăpea. La Văleni am înţeles că vinovăţia din educaţia şcolară nu e la elevi decât în ultimul rând, dumneaei fiind masată în „găurile” vederii/formării cadrelor didactice, din manualele şcolare, din programa de învăţământ, din atâtea şi atâtea materiale adjuvante, care se mai numeau şi eseuri, alcătuite din stereotipii, ca şi testele de admitere, de absolvire etc. Şi, fiindcă mai stau o clipă în amintirile din Văleni, aş vrea să punctez printr-o întâmplare şi vina părinţilor. Aveam o clasă de-a IX-a, „cocători” (meserie simplă, asta puteau să solicite clasele rămase în şcoala generală pentru doi ani, atunci), programa fixase ca cerinţă şi o perioadă dragă mie, dar nepotrivită unor elevi care nu reuşiseră la liceu, cea veche, mai pe scurt, cronicarii. Mama unui elev mi-a solicitat să-l ajut pe copil fiindcă nu poate. Trimestrul următor o să fie altă perioadă literară, am zis. Nu poate, a reluat. Atunci am vrut să-i sugerez să-l pună la lucruri practice, un gard, altceva. Nu poate, a zis din nou. Iar eu trebuia să-l învăţ şi cronicarii, ca să vezi!


Camelia Săpoiu

Am terminat Facultatea de Litere la Universitatea din București și am un doctorat în Filologie și distincția Magna cum laude, obținute cu teza Hiponimia în terminologia medicală. Modalităţi de abordare în semantică şi lexicografie. Predau limba și literatura română la Colegiul Național ”Spiru Haret” din București (am predat anterior la Liceul cu Program Sportiv Buzău, apoi la Liceul Teoretic ”Eugen Lovinescu” București). Sunt autor/ coautor de cărți și articole didactice și științifice. Din 2010 scriu, uneori, în jurnalul online ”Punct și virgulă”, un blog despre experiențele mele ca prof de română.

  1. Iunie îngrozitor de cald. Bacaloriat. E vremea Bacului. Sunt învățătoare la Școala nr. 10 din Călărași. Am fost trimiși toți, toate cadrele, la asistență la bac, la liceul vecin, Industrial 3. Pic la asistență cu colegul profesor de atelier. Știi cum e, nu? Cu bacaloriatul, adică … zice domnul Petreanu, conspirativ. Sigur! răspund. Doar am dat bacalaureatul acum doi ani! Cu media aceea (accentuez pe aceea) am venit aici cu repartiție ministerială! Colegul de atelier mă privește într-un fel anume și văd cum i se îngrămădesc niște cuvinte și dau să iasă și el le ține pentru el.

Bacul ăsta nu seamănă cu nimic din ce a fost bacalaureatul nostru, acum doi ani. Absolvenții par plictisiți. Aveți emoții? întreb eu o fată din prima bancă. Nu, n-are. Și cască.

O profesoară cu rochie de poplin și cu papuci cu tocuri cu flecuri de metal intră în sală. Cât face un ocol printre bănci, bocănind îngrozitor, domnul de atelier îmi spune, tot conspirativ: Eu i-am făcut flecurile. Nu mai ai treabă cât ține pantofu’. Dacă ai nevoie, îți fac, cu 50 de lei perechea.

Îmi revine mie treaba cu scrisul subiectelor pe tablă. Pe catedră apar două plase. Și tocănitul pe hol, se duce. Ness și ce-o mai fi, zice maistrul nostru de flecuri, conspirativ. Ca să mai vorbească și ei între ei. Că știi că trebe să treacă.

Nessul și ce-o mai fi erau pentru, să-i zicem, un fel de dictare.

Domnul Petreanu s-a ales din asta cu două cutii de ness. Iar tinerii ăia care dădeau bacaloriatul, cu niște fraze țoc, țoc, țoc, cum putea domnul de atelier.

O pereche de pantofi cu flecuri de metal tot am avut până la urmă. Făcuți conspirativ. Guban, maro, cu 420 de lei de la magazinul Select. Plus 50 de lei flecurile. Am crezut că sunt nemuritori, precum comunismul.


Adrian Săvoiu (n. 1954) este profesor de limba și literatura română. A absolvit Universitatea din București, Facultatea de Litere în anul 1978. A fost formator naţional, a lucrat în programul PHARE, a elaborat subiecte pentru examenele naţionale de capacitate şi bacalaureat. Cercetările în domeniu şi experienţa de profesor s-au concretizat în redactarea manualelor  de limba şi literatura română pentru toate clasele de liceu, pentru Școlile de Arte și Meserii, în alcătuirea de antologii, ghiduri şi auxiliare didactice, tipărite la edituri importante (All, Teora, Humanitas, Art). A fost implicat în reforma învăţământului profesional şi tehnic din România. De-a lungul timpului a avut un parteneriat permanent cu Editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, unde a tipărit volume despre cultura și istoria zonei Muscel. A îngrijit ediţii ale unor scriitori români precum C. D. Aricescu, Alexandru Odobescu, George Topîrceanu, Anton Holban și Mihai Moșandrei. De asemenea a publicat mai multe albume cu fotografii de arhivă. În anul 2011 i s-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Câmpulung-Muscel”.

Scena e fără dubiu: în plin centrul Bucureștiului un adult de vreo 25 de ani, îmbrăcat totuși onorabil, agresează un copil nevinovat, iar copilul țipă după ajutor. O femeie corpolentă ia pe dată atitudine. „Dă drumu copilului! Ce ai cu copilul?” Un bărbat solid țipă la mine și mă amenință. Eu încerc să țin de fugar. Nu pot în același timp să spun și povestea: că a fugit de la Casa de Copii, că nu mai vine la școală, că trăiește acum din furt, că…, că… Povestea mea ar fi prea lungă. Nimeni nu are timp de povești într-un moment de criză. În scurt timp sunt complet înconjurat de mulțime. Ostilitatea celor din jur crește de la o clipă la alta. Știu din nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a lui Costache Negruzzi ce poate face o mulțime întărâtată. Iar eu sunt la un pas de a ajunge un nou Moțoc.

Apuc să mă uit pentru o clipă în jur. Gălăgia a adunat și mai multă lume. Se creează un curent de opinie. Aud chiar frânturi din explicațiile care se dau noilor sosiți: „Omu’  asta are ceva cu copilu’ pe care nici nu-l cunoaște!” E o hărmălaie așa de mare, încât încercările mele de a explica nu pot avea nicio valoare. Oricum nu le mai ascultă nimeni. Nu mai pot fi credibil în fața evidențelor. Fiecare și-a făcut o opinie clară: eu sunt agresorul, iar Roșu mic e victima. Iar mie, pe de altă parte, îmi e foarte limpede. Dacă îl scap din strânsoare, e clar că nu-l voi mai găsi în tot Bucureștiul. Voi intra pe lista neagră: unul dintre elevii mei va rămâne neșcolarizat. Ce-i cu asta? Voi da socoteală în fața tovarășilor de la Sectorul de partid. Mi s-a mai întâmplat odată. Mi s-a explicat atunci și de ce fug din Casa de Copii acești elevi: dragostea mea nu se revarsă asupra lor. Iar eu am băgat la cap asta!

Deodată fugarul nu se mai zbate așa în mâna mea. A încetat să urle. De ce? Lângă noi a apărut, ca un vultur atras de agitația șacalilor din savană, un om cu șapcă, în uniformă. Este un milițian. Deja e la curent cu opinia mulțimii. Agresorul din mine este pe punctul să fie prins. Mă legitimează imediat. Scot buletinul cu o mână. Cu cealaltă țin de haina lui Roșu-mic. Ies bine la control. Pot acum să dau și explicații. Sunt ascultat și devin chiar plauzibil. Încet-încet balanța începe să se încline în favoarea mea. Un cetățean din mulțime chiar îmi dă dreptate. „Da, a fugit de la școală. Să-l ducă înapoi!”

Lângă fântâna de la Universitate alți trecători și gură-cască se coalizează cu părerea necunoscutului din mulțime. Curentul de opinie se schimbă radical. Nu mai sunt un agresor ca în urmă cu câteva minute. Sunt un profesor care se preocupă de aducerea pe linia de plutire a unui elev recalcitrant. Până acum câteva clipe reprezentam forțele răului. Basmul are însă întotdeauna elemente miraculoase. Brusc devin un reprezentant al forțelor binelui. Roșu-mic și-a pierdut credibilitatea. Acum s-a potolit complet. Nu mai țipă, nu se mai zbate. „Vezi ce liniștit e acum?” îmi atrage atenția milițianul. „Da, dar chiar nu știu de ce!”, îi răspund eu mirat. Urmează răspunsul. Prin concizia lui poate concura cu celebra replică „Proști, dar mulți!” a personajului Alexandru Lăpușneanul din nuvela amintită. Privindu-mă de la înălțime, milițianul îmi dă replica finală. Aflu și eu de ce a amuțit Roșu-mic: „Respectă uniforma!”


Georgiana Sârbu s-a născut la 30 decembrie 1979, în Giurgiu. A absolvit Facultatea de Litere a Universității București în 2003. Este autoarea unei lucrări de doctorat, Mahalaua în romanul românesc al secolului XX (de la G.M. Zamfirescu la Radu Aldulescu), publicată în 2009, cu titlul Istoriile periferiei (Editura Cartea Românească). A publicat articole, recenzii și reportaje în revistele România literară, Observator Cultural și Cultura.

Din 2003 este profesoară de limba și literatura română în București.

Și ce faceți voi de obicei? Cu ce vă umpleți timpul? Venim la școală, mai facem teme, mai stăm cu frații noștri mai mici, au răspuns câțiva din primele bănci. Ceilalți, din spatele clasei, deja aveau alte activități, pe care le desfășurau în surdină. Acesta e momentul în care, de obicei, profesorul intervine și le expune regulile lui. Pe un ton serios, inițial, trebuie să citiți “Enigma Otiliei”, “Ultima noapte….”, aparțin unor autori canonici, peste un an vine bacalaureatul, ah, să nu uit de “Ion”, toată lumea are de învățat din Ion, fetele cum să se protejeze de vânătorii de zestre, băieții cum să seducă, mai strecori câte o glumă, trebuie să stabilești o relație cu ei, să nu te urască din prima, să vadă că ești uman, totuși, impunând acele reguli: lectura e sfântă, e singura care vă scoate din impas la examen și printre toate acestea am auzit distinct, clar, cu seriozitate și lehamite, acel Mucles! Repetat imediat, pe o tonalitate mai joasă: Hai, mucles! Câteva secunde am tăcut, am fost incapabilă să reacționez! Ca în filme, sună clopoțelul, cei câțiva din prima bancă se ridică, în timp ce tu pleci, cel cu mucles a ieșit deja. Momentul acesta a intrat în catastiful cu regretele vieții mele. Că nu am avut curajul să rămân, să mă lupt cu ei, să îi metamorfozez, să îi transform în prietenii mei. Să mă viziteze, când eu o să fiu o bătrânică simpatică. Și să-mi mulțumească pentru că am avut curaj și am rămas, modelându-i. N-am avut curaj. Mi-am luat jucăriile și am plecat. A doua zi m-am dus la ISMB și, după un plâns zdravăn pe o băncuță din parcul Icoanei, mi-am depus demisia. Singura mea demisie.


Viorica Stăvaru

Născută în Drobeta Turnu Severin (03.11.1969)

Studii universitare: Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, studii de lungă durată, licenţiată cu o teză despre Marin Preda (promoția 1989-1994)

Profesor titular de limba şi literatura română la Colegiul Naţional Pedagogic „Ştefan Odobleja (Drobeta Turnu Severin)

Articole de specialitate, critică și eseistică literară, recenzii etc., în reviste și publicații – AMFITRION, CALIGRAF, ȘCOALA MEHEDINȚIULUI, CRONICA DE SEVERIN (Dr.Tr Severin); ANOTIMPURI LITERARE (Timișoara), ARGEȘ etc.

Realizez, de mai mulți ani, pagina culturală și literar-artistică în săptămânalul CRONICA DE SEVERIN

Texte literare (poezie, proză, eseu) publicate în ziare și reviste, inclusiv în mediul virtual, atât din județ, cât și din țară;

Prezentă cu texte literare în diverse antologii.

Cum mi-a fost, așadar, în toamna lui 1994, în primul meu an de învățământ? Imaginați-vă o zgâtie de vreo 47 de kilograme, cu rochii înflorate și înfoiate, cu părul ridicat într-o coadă răsucită în fel și chip, intrând într-o cancelarie imensă, apoi în sala de curs a unei clase de liceu terminale: în ambele situații am fost confundată cu o elevă rătăcită. Colegii de canțilerie s-au dumirit mai repejor și au purces la integrarea debutantei, dar în clasă a fost mai greu: am uitat să-mi iau cu mine ”pâinea și cuțitul”, catalogul adică, așa că, după ce am deschis ușa și mi-am rotit privirea, un băiat cu gură bogată m-a interpelat, ceva de genul ”hei, tipa, tu pe cine cauți la noi?” I-am spus, zâmbind, că-s noua lor profă de română. ”Vezi să nu te cred, hai măă, zi pe cine cauți? Pe mine cumvaa?” Am ieșit și m-am întors repejor cu catalogul. M-am așezat la catedră. Toate scenariile întâlnirii mele cu clasele din acea primă zi, așa cum le gândisem anterior, mi se amestecau în minte. O groază paralizantă. Clasa, o hidră ale cărei capete scoteau flăcări și venin. Timpul vâjâia cumva între noi cu o viteză amețitoare. Perechi de ochi spre ființa narcotizată de la catedră. Și aia pe un podium. M-am ridicat încet, am venit printre ei și le-am spus cine sunt și cum cred eu că ar trebui să ne fie împreună. Și pe măsură ce vorbeam, liniștea cobora încet în mine. N-am mai privit în sus, în colțuri, spre tavan sau spre fereastră, ci spre ei, spre elevii mei. Primii mei elevi.


Dumitrița Stoica (n. 1959, în Adâncata, Ialomița) este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri,  în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. Publică proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricilor „Flash fiction stories” (2017-2018) și „Literatura la feminin” (2018).

Câteva amintiri  din povestea deturnării educației de la rostul ei firesc:

O oră deschisă, sărbătorească, din săptămâna „Școlii altfel”, fără nicio carte, nici măcar un manual, pe bănci, pe catedră sau în clasă, nici măcar textul despre care se vorbea și-apoi iar se vorbea.

O Nadie care mă întreabă spre sfârșitul clasei a opta, derutată, cum să învețe pe de rost un comentariu de șase pagini la poezia „Lacul”, dictat la oră. Asupra capului Nadiei atârna sabia lui Damocles, adică nota patru, dacă nu-l memora exact cum era el.

O elevă revoltată pentru că a luat unu la teză, cu toate că n-a copiat, ci doar a reprodus textul altcuiva și l-a dat drept comentariul ei. Cum să nu fie revoltată, când află de la televizor că poți să-ți dai doctoratul reproducând fără ghilimele textul altcuiva în teza ta?!

Un Răzvan fericit că a luat 9 la română, la bac, cu toate că nu avusese contact în patru ani de liceu decât cu unele fragmente de text din autorii canonici. S-a pregătit pe ultima sută de metri citind cu atenție o carte a mea de comentarii și făcându-mi câteva vizite ca să mai să stăm de vorbă.

Un elev de la un liceu cu numele unei figuri istorice tragice, care nu știa că textele trebuie citite întâi și-abia apoi comentate. L-am întrebat dacă s-a citit „Riga Crypto și lapona Enigel” în clasă, la ora de română; nu, nu exista obiceiul acesta la orele lui, totuși, profesoara le-a scris trei strofe pe tablă. N-am reușit cu niciun chip să-l fac să-și aducă aminte care erau strofele scrise pe tablă.


Olga Ștefan (n. 1988) a absolvit Facultatea de Litere din Cluj-Napoca (secțiile „Literatură universală și comparată” și „Limba și literatura română”), iar în 2012 programul de masterat „Istoria imaginilor – Istoria ideilor”, din cadrul aceleiași facultăți. A publicat câteva plachete de poezie în copilărie și adolescență, însă volumele prin care s-a remarcat sunt Toate ceasurile (Vinea, 2006), Saturn, zeul (Charmides, 2016) și Charles Dickens (frACTalia, 2017). Ca elevă, a câștigat majoritatea concursurilor de poezie dedicate tinerilor sub 18 ani și a obținut de două ori premiul I la Olimpiada Națională și la Olimpiada Internațională de Limba și literatura română. Predă limba și literatura română și se pregătește pentru susținerea unei teze de doctorat pe tema „simulacrelor” literare.

Să-ți povestesc ce se întâmplă exact, să ghidez? N-am mai fost atentă la lucrurile care contează dacă vrei să urci. N-am dat fuga să mă înscriu în Asociația profesorilor de română și să mă fac utilă oricui mi-ar fi aruncat un oscior de ros până la relevanță în domeniu. Nu știu cum se urcă în rang. Cum se face carieră. Din septembrie 2015 și până la sfârșitul (temporar) al aventurii mele în învățământ, lucrurile care țin de birocrație, ambiție, propulsare, cele mai bune opțiuni pentru a pompa viață artificială în această carieră stillborn, câtă vreme aproape nimeni din generația mea nu e profesor pe durată nedeterminată, ci suplinitor, într-un delicios provizorat, rămân în ceață. Eu am vrut să observ: toată fauna cancelariei, toate viețile posibile ale copiilor care se uitau la și prin mine. Să mă văd pe mine: învățând din nou, recuperând, strălucind, poate. A fost un experiment. Literatură. Să predau materia mea preferată (la care am excelat ca elevă, cu premii I la olimpiade naționale și tot bagajul copiilor minune care devin narcissistic underachievers) a devenit literatură. Nu de cea mai bună factură. Nu de raftul întâi (nimic din ce am scris vreodată n-a ajuns acolo). Așa că ficționalizez, mint prin omisiune și, sper, atâta ficțiune va esențializa cum e să fii profesor de română (și cum să te lași de asta).


Ana Boariu

Sunt profesor pensionar. Am terminat Facultatea de Filologie-Istorie a Universității din Timișoara, promoția 1979. Din 2003 sunt profesor –formator al Centrului Educația 2000+. Sunt membră ANPRO și conduc filiala din Mediaș a asociației din 2002.
Am publicat articole de didactică și două cărți: un volumul de proză scurtă, Gara (volum de proză scurtă) și Dinamica lecturii. Eseuri critice și didactice.
Iubesc literatura și o consider esențială pentru om.

1982. Teză la domiciliu. Sunt în Brateiu, jud. Sibiu. Am mai dat teze la domiciliu cu copii bolnavi, în imposibilitatea de a se deplasa. Este firesc. Am și ținut ore cu ei acasă. Asta e însă o teză aparte. Fata, Valeria, plesnește de sănătate. Și e isteață și veselă. Are 12 ani, a urmat două trimestre în clasa a VI-a, dar în al treilea, pe la jumătate, nu mai vine la școală. Este copil de corturar. Se mărită. Tatăl a plătit deja 100.000 de mii de lei (!!!) familiei viitorului ginere. Ginerele are 14 ani și provine dintr-o familie bine văzută în comunitatea căldărarilor. Așa că suma cu care e cumpărat băiatul e mare. Copiii sunt logodiți încă din fașă. Ce poți să faci? Dar Valeria e cuprinsă în registrul matricol și trebuie școlarizată. Sau să pară că este. Mereu mă lovesc de „să pară că este”. Duplicitatea. Chiar dacă nu mai frecventează școala, trebuie să figureze cu media încheiată. Să încheie anul. Compromisul este subînțeles. Toată lumea e acoperită. Ea se mărită, iar teza ei va fi pusă la dosar. La celelalte materii, aparent, e mai simplu. Într-un acord tacit, în complicitate deci, se dublează nota obținută pe când frecventa școala. Complici, dar fără complicații. Cu româna și matematica este altceva. Iar pentru a avea la dosar teza, facem drumul până la casa corturarilor care, inflexibili, nu-și lasă fata să vină la școală nici măcar pentru a o scrie. Suntem la mâna lor. Măritișul e mai important decât școala. Nici măcar nu ne mai simțim umiliți. Pe de altă parte, mie îmi pare rău că Valeria pleacă din școală. Când o vezi, nu faci deosebirea între ea și alții. Și e o elevă bună. Încerc să-l conving pe tată să o lase să vină iar la ore. Pe mamă n-o întreb nimic. Oricum, femeia nu are nici un cuvânt de spus în această afacere bărbătească. Ea se supune. Colegul de matematică, venit cu mine să dea teza lui, localnic și știutor, surâde de naivitatea mea. „Nu pot eu să schimb o tradiție atât de adânc fixată. Cum să fac așa ceva?” se miră și tatăl de nepriceperea mea în ale tradițiilor corturărești. „Mă fac de rușine și pierd și banii.” Valeria va îngroșa rândurile copiilor cu abandon școlar. Oricum, e o realizare că a venit și până acum. Deocamdată însă ar vrea notă mare la teză. Bine, nu mai vine la școală, dar nu pentru că ar fi proastă. Asta vrea să se știe. S-o știe și ceilalți din comunitate, și viitorul soț. Vrea să intre în căsnicie cu un atu. Are doar 12 ani, dar își pregătește poziția în viitoarea ei familie.


Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București (2000), secţia română-franceză, a absolvit masterul în Teoria literaturii și este Doctor în Filologie (din 2008). Este profesoară la Colegiul Național „Iulia Hasdeu”, București, este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei Observator cultural. A participat la conferinţe naţionale şi internaţionale, a predat ca asistent asociat la Facultatea de Litere (2002, 2006), a fost redactor şi director editorial la Editura Paralela 45 şi la Editura Niculescu, este coautor de manuale şi auxiliare şcolare. De asemenea, a publicat numeroase articole și eseuri în revistele Observator cultural, Cultura, Cuvântul, Euresis, Dilema veche şi este editor la revista online litero-mania.com.

Am fost pentru o perioadă foarte scurtă, imediat după terminarea liceului pedagogic, învăţătoare într-un oraş minier din Oltenia. Şcoala, cu peste o mie de elevi, nu avea apă curentă şi nici căldură (eram, totuşi, în 1996!). Aproape toţi profesorii şi învăţătorii făceau naveta din oraşul reşedinţă în „colonie“. La 6.00 dimineaţa pleca din gară un tren personal, murdar, unde, în spirit socialist, tremuram de frig alături de muncitori de la exploatările miniere sau de la termo, zilieri sau ţărani care avuseseră daraveli în oraş. Cu timpul, au introdus microbuzele, aşa, cam ca pe toate drumurile țării, în care trebuia să îngheţi până se umple de călători, pentru ca şoferul să se hotărască să plece. Cea mai inteligentă şi mai talentată fetiţă din clasă avusese poliomielită şi nu putea merge decât sprijinită. Aproape toţi copiii veneau în treninguri, cu tenişi vechi şi cu pulovere de la fraţii mai mari. În pauza de masă îmi puneau biscuiţi, eugenii, o jumătatea de sandviş pe catedră. La început m-am mirat, dar apoi am înţeles că aşa sunt obişnuiţi, să împartă între mai mulţi. Am aflat de la ştiri, imediat după ce am plecat – luasem la facultate –, că a izbucnit o epidemie în urma căreia autorităţile s-au hotărât să rezolve problema apei.
Am fost, pentru câteva luni, după absolvirea Facultăţii de Litere, profesoară la un grup şcolar industrial de la marginea oraşului meu de baştină. Eram dirigintă la o clasă de ucenici, unde doi dintre ei, gemeni, aveau o vârstă mai înaintată cu câţiva ani decât a mea, iar unul dintre elevi se mândrea cu un cazier. Liceul are teren agricol, plantaţie, internat, cantină, pe o suprafaţă destul de mare. Avea şi elevi de şcoală ajutătoare. Pentru ca supravegherea să fie generală, directorul stabilise ca profesorul de serviciu să răspundă inclusiv de porţiile de la cantină din ziua respectivă, iar refuzul meu de a semna aşa ceva a fost imediat sancţionat verbal. În cancelarie se spărgeau nuci în canatul uşii, se mânca zacuscă din borcanul aşezat cu grijă, într-o pungă, lângă lucrările de control, uneori direct deasupra catalogului, iar unii profesori veneau în schimbul de după-amiază direct de la culesul porumbului. Mi-am luat concediu pentru studii.
Am fost, timp de un an, profesor suplinitor, la plata cu ora, la Universitatea Bucureşti. Ceea ce a însemnat că am stat în Grozăveşti, unde camera colcăia de gândaci şi unde duminica era o întreagă aventură să foloseşti WC-urile comune, iar bani cât să am de mâncare am avut din meditarea a doi copii de gimnaziu.
În tot acest timp, am dat examen de titularizare în învăţământul preuniversitar, examen la Universitate, definitivat, inspecţii, examene şi referate la doctorat, din nou examen de titularizare, am reînvăţat gramatica tradiţională după ce am studiat-o, în facultate, pe care transformaţională, am împărţit din nou frazele în propoziţii, mi-am luat doctoratul, am prins câteva reforme, am citit patruzeci de volume de bibliografie ca să concep, la examen, un subiect care era din alt film, am modificat structura şi denumirea proiectelor didactice de câteva ori (în genul Ghiţă Niţescu sau Niţă Ghiţescu), am abordat tematic, tipologic şi stilistic pentru a mă întoarce la studiul istoric al literaturii. Am corectat teze, lucrări de olimpiadă, am făcut şedinţe cu părinţii, am fost la consfătuiri, la consilii, la şedinţe de catedră, am lucrat la două cabinete de limba română, la o revistă a şcolii, am zile bune şi zile negre.
Pot spune, după atâția ani, că școala este ca o veche dragoste de care nu mai poți scăpa, la care nu vrei să renunți, cu toate dezamăgirile și scăderile ei, că încă speri să se îndrepte, așa cum inutil speri că bărbatul de lângă tine va renunța la obiceiurile proaste. De ceva timp am început să simt că școala mă înghite – și nu, nu e vorba de elevi, ei sunt vii și inteligenți. După ce atâta vreme m-a modelat, m-a făcut să scap de timiditate, acum încep să dau înapoi, să caut și alte spații de dezvoltare, de creștere interioară. Școala m-a făcut să-mi descopăr magma interioară fertilă, tot ea amenință să o încremenească. N-aș putea să spun aici cauzele, sunt multe, multe sistemice. Așa că, pentru supraviețuirea mea interioară, trebuie să mă eschivez, să nu mă tragă pe un drum rigid, îngust, din care cu greu găsești cale de scăpare, de revenire.


Horia Corcheș (n. 1974, Cluj-Napoca) este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „George Barițiu” din Cluj-Napoca. A fost inspector de limba și literatura română în județul Cluj, timp de 12 ani. Este formator naţional, a lucrat în proiecte POSDRU, a făcut parte din grupurile restrânse ale CNEE pentru elaborarea și validarea subiectelor pentru examenele naționale. A făcut parte din grupul inițiatorilor Olimpiadei „Lectura ca abilitate de viață”, precum și din grupurile de elaborare a subiectelor la toate olimpiadele școlare, la nivel național. A scris două romane, Istoria lui Răzvan, Editura Arthur, și Partaj, Editura Art. A publicat proză scurtă în diverse reviste de profil: iocan, Familia, Vatra, Tribuna. Este prezent în antologii: Echinox, Mică istorie a unui secol mare, Selfie). Scrie constant articole de opinie pe teme legate de educație în revista Dilema veche. A publicat, de asemenea, articole de specialitate, de didactică sau de opinie în reviste ca Perspective, Consilierul de lectură, Cultura, Astra, Scena9 etc.

— Du-te la oră, copile, că și-așa ai întârziat! Și bagă-ți mințile în cap!
O luă pe coridor, cu pas șovăitor, în urma profei de geografie. Clasa era în cealaltă clădire a școlii, trebuia să treacă prin curte și nu se simțea în stare să meargă alături de ea. Încetini și o privi din urmă cum calcă sigură pe sine, cu pași largi și lenți. Îi auzea picioarele cum freacă mirosul abia perceptibil dintre coapse și știa că știe că el e în urma ei, cu umerii adunați, cu frâna de mână trasă. Se opri în mijlocul curții, lângă mașina ei. Toți o știau, toți trăgeau cu coada ochiului, și profesorii, și elevii. Oricum, doar câteva mașini se lăfăiau acolo, Peugeot-ul directoarei, două loganuri, un Golf 4, un hârb constipat de Opel Astra, al maistrului tinichigiu, și a ei. Mini Cooper-ul galben se odihnea relaxat și-i veni să se odihnească și el, să-și aprindă o țigară și să mângâie capota mașinii, să-și treacă degetele peste ea, de-a lungul, pe formele curbate de pe margini, de deasupra farurilor. Dar poate directoarea îl urmărește și n-ar fi bine să îl vadă tocmai aici și acum fumând, trebuia să ajungă și la oră, și-apoi, își aduse aminte, ce șanse ar fi avut? O femeie matură, împlinită, iar el, un copil. Copile, îi răsună iar în minte, și ridică privirea în sus, înspre cerul albastru al sfârșitului de primăvară. Între cer și el, acoperind colțul clădirii, coroana verde a teiului se lăfăia impasibilă. E mai bine copile, oricum. Decât Sorel. De la fereastră, acum câteva luni, când aruncau cu bulgări spre el, unii opriți de crengile goale ale teiului, Sorel, Sorel, îl strigau, iar el se retrăgea repede, intimidat.


Adela Dinu
Sunt profesor de limba și literatura română la Colegiul Național Pedagogic „Andrei Șaguna” din Sibiu și coordonez cercul de lectură Peda citește. Am scris o carte despre jurnalele feminine, Diaristica feminină românească, la origine o teză de doctorat. Volumul a apărut în 2012 la editura Eikon, în urma câștigării unui concurs de manuscrise al Uniunii Scriitorilor (filiala Cluj). În 2013 am fost nominalizată la premiul Tânărul critic literar al anului din cadrul Galei Tinerilor Scriitori. În momentul de față scriu pentru lapunkt, Transilvania, Zile și nopți Sibiu și pregătesc un volum de eseuri despre imaginarul distopic: Al treilea gen.

„Sunt profesor din convingere. Am ales această opțiune profesională și am exclus aprioric oricare alt traseu pentru că am avut iluzia că pot schimba ceva. Credeam că omul sfințește locul. E pe dos. Sistemul îl pervertește pe om. Am avut nevoie de mai bine de un deceniu că să înțeleg, prin acumulare, că e ceva putred în Danemarca. Butaforie și Kafka. Profesorul trebuie să fie musilianul om fără însușiri. Am fost naivă și idealistă. Am crezut în profesorul-mentor, nu în profesorul care îi dresează pe elevi pentru examenul mediocrității. Învățământul este însă zona compromisului, a înverșunării, a agresivității și a combativității. Triumfă cei care pot flutura mai multe hârtii inutile. Rețeta succesului: un dosar personal obscen de gros, proiecte impecabile ale unor lecții mediocre, copii senini care nu pun întrebări și care pot analiza un text literar, chiar și fără să înțeleagă relevanța literaturii pentru propria lor existență. Acești copii sunt viitorii adulți care vor sta întotdeauna în banca lor, vor crede în omnipotența documentului și a funcției și nu vor contesta niciodată autoritatea- mâna care îi hrănește.”
Relația mea cu învățământul e o rană deschisă. Însemnările din jurnal transcrise aici sunt scrise la cald, după una din întâlnirile absurde cu Sistemul. În urma unei inspecții menite să-mi evalueze profilactic activitatea la catedră am constatat că nu relația cu elevii contează, nu deschiderea lor culturală, nu cărțile pe care le-am citit împreună, ci banalul proiect de lecție, de la care am deviat impardonabil. Păcatul suprem în ochii acestui sistem este spontaneitatea, refuzul plierii pe lecția-model pregătită de acasă. Am aflat atunci, într-o ședință umilitoare de o oră și jumătate, că nu e treaba mea să-i pregătesc pe copii pentru filologie, nici să-i fac să citească. Treaba mea este să-i pregătesc pentru bac și să-mi vad de programă. Cu acest verdict absurd s-a încheiat etapa idealistă a carierei mele de profesor. Nu cred că voi continua să merg orbește pe acest drum, fără să știu în ce direcție mă îndrept.


Monica Halaszi

În 1993, am terminat Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, dar nu pot spune că dina cel moment am devenit profesoară. Am ajuns în fața copiilor din Anieș, Maieru, Sângeorz-Băi și Bistrița, dar profesoară am devenit mai târziu, după niște întâlniri revelatorii care s-au numit Centrul Educația 2000+ și ANPRO și după ce câțiva oameni mi-au dat încredere, confirmându-mi că aceasta este calea. Din 1996 lucrez la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița, o școală în care am învățat cum să fiu și cum să nu fiu. Sunt formator al FDSC pe componenta dezvoltării abilităților de viață la elevi în contextul dezvoltării durabile, alături de câțiva oameni cu viziune am pus bazele Olimpiadei „Lectura ca abilitate de viață” (OLAV), sunt autor de manuale școlare și sunt de-a dreptul încântată că fac parte din proiectul de educație media a Centrului pentru Jurnalism Independent.
Cred că școala românească trebuie să învețe lecția empatiei și mai cred că doar educația pe bune este SOLUȚIA.

—Ne-ați corectat tezele?
—Nu încă.
Adevărul este că tare mi-aș dori să corectez tezele cât mai repede. Am căzut la înțelegere cu elevii din clasa a XII-a B să aleg o variantă dintre cele o sută de subiecte propuse pentru bac, postate pe site-ul instituției care se ocupa cu evaluarea și examinarea, așa, să fie ca un fel de simulare. Cu toate cele trei subiecte. Trei ore. Teza am dat-o ieri. Varianta șase: poezia Din valurile vremii… pentru subiectul I, redactarea unei scrisori la subiectul al II-lea, iar la ultimul subiect, un eseu despre teatrul modern, având ca pretext un citat din Mihail Sebastian care aducea în discuție inerția structurală a textelor dramatice, considerând salvatoare orice viziune proaspătă, nepervertită de canon. Elevii puteau să aleagă un text din Sorescu, și cum numai ce terminasem de ieșit din viscerele balenei împreună cu Iona, nu putea fi greu. În cele trei ore cât a durat teza (negociasem cu profa de mate îmi dai ora ta acum, și când dai tu teza îți cedez ora mea) am corectat niște teste de la altă clasă, am finalizat un raport de inspecție și am citit câteva pagini din recent achiziționata Balzac și croitoreasa chineză, dar mi-am lăsat și puțin timp să îi privesc (da, poate să văd și dacă nu copiază, că deh, asta ține de obsesiile profesorale, n-am ce face), să văd dacă scriu, dacă nu stau cu ochii pe tavan, dacă-și dozează timpul așa cum i-am învățat că ar trebui să facă. Păreau că se descurcă, nu am văzut priviri îndreptate spre fereastră, pixurile alunecau cu responsabilitate pe foi, se auzea sunetul acela inconfundabil al vârfului metalic care atinge grăbit hârtia, într-o mișcare continuă, mai câte un oftat, mai câte o mână scuturându-se… Dan își pusese la un moment dat capul pe bancă și m-am speriat, am interpretat gestul lui ca abandon, dar nu, a fost doar pentru câteva secunde, și-a ridicat privirea, a zâmbit și a continuat să scrie. E bine, mi-am zis, și am mai citit câteva rânduri, apoi cineva a întrebat dacă poate lua o foaie albă din catedră, altcineva a cerut două, Iulia a întrebat cât mai avem, Oana s-a auzit cu nu mai mișca banca asta, mă, că nu mă pot concentra, apoi au intrat parcă simultan în starea aceea pe care înseamnă nu mai e timp și eu trebuie să termin eseul. Mă gândeam cu groază că o să am de corectat trei zile, sunt 31 în clasă, dacă fiecare a scris la eseu cel puțin trei pagini e enorm, unde mai pui celelalte două părți și îmi propusesem o sâmbătă doar pentru mine și nu aș fi vrut să amestec weekendul cu școala. Dar asta e, am mai trecut prin așa ceva, voi mai trece o dată, se întâmplă când ai a XII-a și urmează bacul. Tezele devin simulări ale examenului, iar tu, proful, corectezi, corectezi până îți vine acru.


Ohara Donovetsky (n. în 1969) este absolventă a Liceului Pedagogic din București (1988) și absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), secția Română – Germană. Are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în filologie la Universitatea București, cu teza Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești (Editura Academiei, 2008). A colaborat la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române în 2012. Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă și literatură română a Colegiului Național de Informatică „Tudor Vianu” din București. A publicat Gramatica limbii române ca o poveste (Editura Corint, 2013) și Bacalaureat la limba română (Editura Corint, 2014). A participat la elaborarea și prezentarea lecțiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci Bac-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel național (2013). A publicat Învățăturile Oharei pentru elevii săi, o carte de bio-ficțiune, în 2012. În ultimii doi ani a fost prezentă cu proze flash fiction în „Literomania” și cu articole în „Dilema veche”. În 2018 a publicat la Polirom Casting pentru ursitoare.

Vom avea o societate de oameni lipsiți de simț civic (deja avem, e limpede), atât timp cât vom accepta ca elevii să stea în bănci. Știm ce înseamnă asta. A sta în bănci înseamnă a sta unul cu fața la spatele celuilalt. În felul ăsta, rezultatul este că, de o veșnicie și ceva, nu știm, de fapt, să dialogăm, să vorbim uitându-ne unii în ochii celuilalt, preluându-ne replica, ajutând la o temă sau o învățare comună, ci dimpotrivă. Lecția / „ascultarea” (altă trăsnaie anacronică și contraproductivă) este, în mare parte din școala românească, o suită de performanțe solicitate individual, la care elevul pare că se înscrie (prin ridicarea mâinii – destul de rău și așa, pentru că el nu învață niciodată să intre în discuție învățând să facă legătura cu replica celuilalt, cum ar fi firesc, ce ajunge să învețe el este doar să aștepte „să i se dea cuvântul”; de aceea, nu e vorba despre un dialog sau o dezbatere, ci despre un șir de replici individuale, fără legătură unele cu altele, o înșiruire de monologuri, care trec drept păreri personale fără a fi nici o clipă; deci, elevii nu învață nici să dialogheze, nici să înțeleagă că fiecare e o parte importantă din grup; en passant, se poate vorbi și despre neajunsul „ascultării”; răspunsurile solicitate la întrebările profesorilor nu sunt rezultate ale unui exercițiu de gândire critică sau individuală, ci ele sunt, de fapt, o reluare a ceea ce a predat profesorul, de multe ori, cu aceleași cuvine; de aici, absența spiritului critic, dar și a exercițiului de gândire analogică etc., etc. din discursurile oamenilor mari de astăzi).
A sta în bancă, a fi cu fața la spatele celuilalt nu înseamnă nici pe departe I watch your back, tot ar fi fost mai bine, aș zice – ci ajunge (în atâția ani de școală) să fie o a doua natură. Un fel de nu știu, nu mă interesează, nu e problema mea, pentru că nu văd, eventual mă ascund în spatele celui din față, mă fac mic, poate nu mă vede, problema ta nu mă interesează. (știm foarte bine că sunt profesori care cer elevilor să nu se uite la vecin, să nu se miște în bancă etc.)
Hai să ne așezăm astfel încât să ne vedem fețele. Toți pe ale tuturor. În cerc la o enormă masă, cu mesele în cerc etc., găsiți dumneavoastră o variantă de reprezentativitate egală pentru fiecare. Asta ne va face egali în participația la lecție, și de aici, în participarea la ce va fi mai târziu. Asta va determina colaborarea, necesitatea intervenției fiecăruia. Pe termen lung învățăm că treaba clasei e treaba tuturor, că treaba cetății e treaba tuturor, înțelegeți, sunt sigură.
A, era să uit. Profesorul NU trebuie să stea la catedră, ci între elevi. Nu e dumnezeu. Nu așa își câștigă autoritatea, ci din ceea știe și din ceea ce face.