Doi și-un Tulnik – Alexandru Unguru

30.00lei

Categorie:

Descriere

Alexandru Unguru este un dramaturg excelent.  Mi-am dat seama de asta citind textul Doi si-un Tulnik pe care l-a scris. Am primit partitura dupa ce am văzut spectacolul și abia după ce am citit-o, râzând cu lacrimi, pe alocuri, mi-am dat seama cât de bun dramaturg e Unguru și ce subtil e umorul lui. — Gabriela Huruzean


Momentul VIII

VV: Știam. Știam tot oare? La început am vrut s‑o dau pe mâna poliţiei. Sau poate să vorbesc măcar cu cineva. Da’ cu cine? Toţi vin şi pleacă şi nimeni nu vrea să se bage într‑o încurcătură. Da. Sunt tipi. Sunt tipi şi nu‑i nicio chestie că‑i găsesc uşor. Nu e cum zice ea. Nu, nu faci banii uşor. Nu vin stând în faţa unei camere video şi nefăcând nimic. Da. Unele fete sunt forţate, altele se forţează, dar unele aleg şi asta e viaţa. Ce căcat să fac? Acasă eram singură. Ai mei muriseră când eram în liceu şi la facultatea aia stupidă care nu mi‑a dat nimic am intrat printre primii, am ieşit printre primii şi cu asta am rămas. M‑a ajutat un unchi. Un unchi minunat. Un suflet mare. Mă iubise dintotdeauna. Nu prea mi‑a priit să am unchi şi să n‑am mătuşă. Și nici verişori. Dar m‑a luat în grija lui. Și nu. N‑am făcut din asta un caz. Niciodată. El avea grijă de mine. Ce? S‑ajung la cine ştie ce casă de copii, cu toţi ultimii oameni?! Și da. Era mai bine aşa. N‑a fost rău niciodată că el avea grijă de mine şi aveam şi eu. De el. Nu e ca şi cum mare lucru… M‑a ţinut la facultate şi toţi ziceau că ce combinaţie sunt eu. Că sunt actriţă de forţă şi de sensibilitate, că sunt atât de sensibilă şi am o privire de parcă sunt un suflet bătrân şi că textele se topesc în mine şi se naşte pur şi simplu… se naşte pur şi simplu… Mai întâi unu. Pe urmă doi. S‑a terminat şi facultatea şi credeam că o să pot să… şi pe urmă? Pe urmă trei. Pur şi simplu. Dar nu s‑au născut… că avea grijă… dar asta chiar îţi dă un plus. Îţi schimbă privirea cu totul. N‑am avut prieten… iubit… era oricum prea de‑ajuns. Și, după fiecare, se mai rupea un pic din mine şi am plecat. Am luat o reclamă şi cu banii ăia pe care i‑am aşteptat ca vita 4 luni de zile, să mi‑i dea după ce‑am făcut‑o, am plecat. De tot. Asta a fost. Poate m‑aţi văzut?! (pozează ca pentru o reclamă la detergent) Da. Fără cutie nu se înţelege, da’… nah… Și nu! N‑am dat‑o pe mâna poliţiei şi chiar mi‑era frică uneori pentru că nu, nu mi‑e clar, nu mi‑e nimic clar. Alles klar, pe dracu’!

Momentul IX

AA: Da. Din cauza ta.
VV: Adică…
AA: Adică da. Am vrut să fac asta. Am vrut s‑o fac pentru că eşti tot ce voiam să fiu când aveam 16 ani.
VV: Nu înţeleg cum… adică…
AA: Dar în urmă cu o lună am zis că ceva tot trebuie să aflu… şi atunci am văzut…
VV: Maşina, parcare…
AA: Exact. Maşina… parcarea… De ce? Adică tu chiar poţi atât de mult şi ai ajuns aici să…
VV: Pentru că e greu. Pentru că după ce te prinzi că limba e complicată şi o să‑ţi ia o vreme, te apucă depresia şi nu mai vrei nimic, şi după… te apucă ruşinea. Nu puteam să stau pe capu’ tău aşa pur şi simplu.
AA: Da, dar aşa…Puteam să te ajut să…
VV: Nu. Nu, asta nu. Nu pot să cred că am scăpat de un unchi ca ăla doar pentru a transpira 18 ore pe zi, alergând între joburi sub‑umane.
AA: Iar asta nu e sub‑uman?!
VV: E chiar prea uman. Îi înţeleg… îl înţeleg pe fiecare în parte. Și doar unii sunt… mai… mulţi nu vor altceva decât să îi asculte dracului cineva şi pe ei. Toată viaţa lor se înghesuie între Arbeit şi familie şi Alles klar, pe dracu Alles klar. Sunt nişte trişti. Adică na… Ăştia care îmi ies mie în cale sunt nişte trişti. Tu ce credeai, că am venit aici să fac d‑astea?! Am venit să ajung actriţă în cea mai tare ţară din Europa şi am ajuns să fac pe psihiatra cu rare finalizări pentru unii pe care, atunci când îmi vorbesc, îi înţeleg pe jumătate. Și vezi că tu eşti aia care minte, nu eu. Eu nici n‑aveam de ce să‑ţi spun asta. Că ce?! Că mă văd cu oameni care văd în mine un burete cu care să se şteargă pe creier? Că preferă să nu bea şi să stea de vorbă cu mine, fie şi într‑o parcare?! Mare brânză. Da. Sigur, ai dreptate. Sigur, sunt tot felul de distruşi care cad din jos în mai jos, şi din ură şi micime rup femei. Aşa e, le rup pur şi simplu. Am fugit de unul care mi‑era chiar rudă! Da’ de ce, doamne iartă‑mă, să‑ţi zic ţie asta?!
AA: Pentru că stăm împreună de 2 ani de zile şi pentru că‑mi pasă.
VV: Poate‑ţi pasă prea mult. (se duce spre cotlonul către care se uitase AA mai devreme) Poate că ar cam fi cazul să tai măcar nişte minciuni. Uite o idee bună de Anul Nou: minte un pic mai puţin. Minte măcar un om mai puţin. Chiar crezi că nu poţi? Trebuie neapărat să te înveleşti în minciunile astea?
AA: Nu… n‑ai cum… te‑ai… te‑am rugat să nu te bagi în lucrurile mele…
VV: Astea mai pot fi numite lucrurile tale? N‑am avut ce să fac. Erai la baie şi uitaseşi dulăpiorul întredeschis şi bineînţeles că din el ieşea o fotografie şi am văzut.
AA: Ai…
VV: Da! Mare chestie că am văzut. Mare chestie că e posibil aşa ceva. Nici măcar nu ştiu ce să cred despre asta. Acum îmi zici că nu mă iubeşti. Eram convinsă că despre asta e vorba. Că ţi s‑a pus pata de la atâta muncă şi gata. Îţi umpli sertarele cu poza mea. Și chiar eram gata să purtăm o discuţie şi să‑ţi zic mai clar că nu am… că nu sunt…
AA: N‑ai înţeles…
VV: Am înţeles că ai un purcoi de bani pe care îi îndeşi în sacul ăsta şi n‑am nici cea mai vagă idee acum de ce ai atâtea poze cu mine dormind. Din toate unghiurile… şi toate în dulăpiorul tău magic.

Momentul X

AA: Ce rost avea? Trebuia să‑mi refac toată viaţa, era mai simplu. Ăla n‑avea de ce să vină după mine. Ăia trei parcă nici nu mai erau ai mei. Nu le mai trimisesem nimic de un an de zile. Cam de când îmi arătase o colegă de serviciu cum îşi operase ochii. Era din Vietnam. Era. Acum arată de parcă nu era chiar din Vietnam. Niciodată nu‑mi plăcuse faţa mea. Niciodată nu‑mi plăcuse faptul că am nasul ăsta şi, acum doi ani, când râneam ca vita aiurea ca să le plătesc ălora viaţa, nici nu‑mi trecea prin cap că asta e de fapt. Am crezut până s‑o văd în maşina aia, cum a intrat în parcare şi cum a ieşit singură pe jos din parcare… am crezut că viaţa ei e minunată. Că o faţă poate să‑ţi cumpere fericirea… sau curajul, sau, pur şi simplu, o lejeritate d‑aia, să nu mai simţi că‑ţi suflă cineva în ceafă, unul mare cu barbă, care vede tot ce faci, care nu te lasă să scapi de ăla când creşte acolo şi tu nu‑l vrei acolo, îl vrei să nu fie pur şi simplu, şi gata… şi ăla cu barbă de care zici că nici nu e, tot e. Stă acolo în ceafa ta şi respiră! Și te vede. Te vede orice faci şi el ştie dacă eşti bun sau rău, parcă e Moş Crăciun. Un Moş Crăciun cu Iad. Și atunci am vrut să renunţ. Să trimit toţi banii acasă şi să sar. Acolo lângă Dom e un pod. Și cred că e destul de adâncă apa, dar n‑am avut curaj. Aş fi avut dacă arătam aşa… nu aşa!!!

(KÖLN)


Alexandru Unguru

Actor, regizor, acting coach, emotional coach şi dramaturg.

După o lungă colaborare cu UNATC, ca student, masterand, cercetător, asistent şi doctorand, am creat o teză care mi‑a fundamentat cunoştinţele şi mi‑a adus titlul de doctor în arta actorului. Întâlnirile esenţiale cu David Esrig – pedagog şi regizor, Adriana Popovici – conducătoarea mea de doctorat, cu teatrul creat de Silviu Purcărete, Robert Wilson, Peter Brook, Andrei Șerban şi mai ales Lev Dodin, mi‑au luminat calea pe care păşesc în arta teatrului. Din anul 2014 am început să regizez şi să scriu piese de teatru pe care le‑am montat în spa­ţiile teatrului independent din Bucureşti. Până în prezent am creat spectacolele: ADD Libitum, Köln, Nenumitul Edi Cârlan, Declick, Ka‑chiiing!, Akasă, Doi şi un Tulnik şi De veghe în lanul de ocară. De asemenea am regizat spectacolele: K.rystal - după Fred Rohan Vargas, Plăcerile adulterului – de Valentin Krasnogorov – şi Casa Plină – de Estela Leñero.

Ca actor am colaborat cu Teatrul Metropolis, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, iar în prezent colabo­rez cu Teatrul Odeon în cadrul proiectului Clasic e Fantstic.

Am fost implicat în proiecte cinematografice de lung‑metraj precum: Minte‑mă frumos în Centrul Vechi (2016) în regia lui Iura Luncaşu, Kira Kiralina (2014) în regia lui Dan Piţa, Îngerul necesar (2007) în regia lui Gică Preda. Am fost implicat de ase­menea în proiecte de scurt‑metraj universitare şi profesioniste.

Susţin şi elaborez ateliere de coaching prin tehnicile de arta actorului, activitate rezultată direct din experienţa pedago­gică din cadrul UNATC, dar şi din numeroasele ateliere de coaching la care am participat în ţară sau în străinătate – în Marea Britanie, Polonia, Italia, Danemarca, Spania, Azerbaijan, China, Franţa, Germania.

Până în momentul de faţă, am regizat două scurt metraje: Pescarul – 2016, care a participat la Festivalul Cinemaiubit 2017 şi Doamne ajută – 2019.

În anul 2019 scenariu de film The Reunion a obţinut la Salonic un grant din partea See Cinema Network.

În anul 2017 am publicat volumul În căutarea rostului pierdut ce conţine teza de doctorat susţinută în domeniul Teatru.


https://www.youtube.com/watch?v=3tBRp4H2HhY

Informații suplimentare

Anul apariției

2021

Nr. pagini

168

ISBN

978-606-990-169-4