Virginia Olaru

Virginia Olaru vine spre poezie din cancelaria unui liceu.

Implicată de mai bine de un deceniu în organizarea Festivalului Na­ţional de Poezie „Gellu Naum”, ea încearcă să ne convingă acum (şi nu-i lipsesc argumentele) că poate este, înainte de toate, poetă. Cunoaşte bine reţeta poemului minimalist, iar o parte a textelor sale explorea­ză zonele terne şi cenuşii ale vieţii de zi cu zi, sunt notaţii intimiste, de o căutată fadoare, care consemnează stări de lehamite existenţială sau mici drame domestice, desfăşurate pe fundalul unei lumi din care omul e tot mai mult substituit de obiecte: „s-a făcut nevăzut și machi­ajul acelor stereotipuri/care mimau viața trăită frumos/de la înălțimea aroganței impersonale/străzile au devenit mai pustii decât golul/care paralizează viețile/cel mai mare coșmar e moartea/(în unele cartiere vine la pachet cu învierea/sentimentului patriotic înșurubat mecanic în creier)/„Deșteaptă-te române/din somnul cel de moarte”/fă curat în cameră, șterge praful,/pregătește-te că sfârșitul e aproape/(dacă ai noroc, scapi tura asta/-următoarea începe în toamnă)/împacă-te cu vecinii, trimite îmbrățișări prietenilor,/fă-ți testamentul,/ia-ți în brațe copiii, apoi trimite-i la culcare/deșteptarea asta e doar pentru adulți,/și nici măcar pentru toți/viața acum e „ca și cum nu”,/ni se cere să fim răbdători/să așteptăm/un cuvânt salvator.” (Odată cu întunericul). O discretă angoasă a timpului şi a îmbătrânirii răzbate din asemenea tex­te, dar bătrâneţea devine o temă majoră în ciclul Gong!, în care autoa­rea dovedeşte remarcabile daruri de portretist, creionează personaje credibile, schiţează fizionomii, are simţul grotescului şi al absurdului, realizând un soi de „muzeu al senilităţii”, pe jumătate amuzant, pe ju­mătate terific: „Lena va rata infarctul de azi./E bătrână și rea/dar crește șase pisici/cu puterile care i-au mai rămas./Le așază la masă, le ceartă,/le aruncă pe fereastră când greșesc,/le adună în cerc în mijlocul ca­merei/și se vaită de ultimele junghiuri/care i-au mai trecut prin cap/invocând atacul de panică,/ultima boală descoperită/de savanții de pe salvare./Pisicile torc liniștite pe covor/în timp ce le numără la infinit/

până ajunge la 90,/pulsul care trebuie să fie pe aparat/când își măsoară tensiunea./Apoi așteaptă în tăcere/sosirea infarctului/care trebuie să apară dintr-un moment în altul/- I l-a ghicit în cafea preoteasa,/vecina de la casa 41./I-a spus că popa are timp liber după sărbători/și se poa­te ocupa ea de pomeni./Cu toate treburile aranjate,/inclusiv înfierea pisicilor,/Lena își numără meticulos/farfuriile, prosoapele, batistele,/anulând orice întâlnire/care ar putea să-i distragă atenția/de la ulti­ma bătaie a inimii” (Lena - spre seară). Între poemele de notaţie aleVirginiei Olaru şi „punerile în scenă” din Gong! distanţa nu este atât de mare cum ar putea să pară la prima vedere; între ele funcţionea­ză un joc de oglinzi, măştile de bătrâni reprezintă vârstele viitoare ale personajului liric, bagatelizate în cele din urmă prin zeflemea, astfel încât drama ia forma liniştitoare a comediei cu măşti, iar râsul devine o formă de exorcism. Aici trebuie căutată momentan marca de originali­tate a acestei lirici care nu este una „de toate zilele” şi ar merita puţină atenţie din partea criticilor ce nu s-au îndepărtat încă de poezie.

Octavian Soviany