Ba pe față, ba pe dos – Virginia Olaru

lei 25.00

Compare

Descriere

Ediția a II-a


Ediție sonoră* în lectura autoarei

*Edițiile sonore pot fi ascultate prin scanarea codului QR afișat pe ultima pagină a cărții (chiar și ca link). Linkul/codul facilitează accesul la mediul digital pe care e stocată arhiva audio. Nu se poate vinde codul/linkul fără achiziția fizică a cărții (de unde și denumirea de ediție sonoră și nu audiobook, care presupune un suport fizic de stocare).


Tăcerea trebuie spusă

Picături albastre se sparg de geamurile mașinii
rămân în urmă blocuri murdare și lumini înghețate
atârnate de felinare.
Mă agăț de următoarea respirație neîncepută
ca de o promisiune
că voi avea curaj
să dau viață tăcerii care mă ucide încet,
care-și scrie vorbele pe urme de blocuri
prinse cu coada ochiului
așteptând o privire, un gest,
poate o furie
care s-o lovească
și să se spargă.
Rulăm cu 60 de km la oră
pe o șosea aglomerată,
//mergem într-o vizită
cu unchi și nepoți fericiți//
tu pari relaxat în fotoliul din stânga
eu îmi încerc norocul
tălmăcind poveștile cusute în mintea mea
cu firele ei de păr lung
puse în mișcare de aerul rece de afară.
– La urma urmelor, fericirea nu-i o obligație!


Autor

Virginia Olaru

Virginia Olaru vine spre poezie din cancelaria unui liceu.

Implicată de mai bine de un deceniu în organizarea Festivalului Na­ţional de Poezie „Gellu Naum”, ea încearcă să ne convingă acum (şi nu-i lipsesc argumentele) că poate este, înainte de toate, poetă. Cunoaşte bine reţeta poemului minimalist, iar o parte a textelor sale explorea­ză zonele terne şi cenuşii ale vieţii de zi cu zi, sunt notaţii intimiste, de o căutată fadoare, care consemnează stări de lehamite existenţială sau mici drame domestice, desfăşurate pe fundalul unei lumi din care omul e tot mai mult substituit de obiecte: „s-a făcut nevăzut și machi­ajul acelor stereotipuri/care mimau viața trăită frumos/de la înălțimea aroganței impersonale/străzile au devenit mai pustii decât golul/care paralizează viețile/cel mai mare coșmar e moartea/(în unele cartiere vine la pachet cu învierea/sentimentului patriotic înșurubat mecanic în creier)/„Deșteaptă-te române/din somnul cel de moarte”/fă curat în cameră, șterge praful,/pregătește-te că sfârșitul e aproape/(dacă ai noroc, scapi tura asta/-următoarea începe în toamnă)/împacă-te cu vecinii, trimite îmbrățișări prietenilor,/fă-ți testamentul,/ia-ți în brațe copiii, apoi trimite-i la culcare/deșteptarea asta e doar pentru adulți,/și nici măcar pentru toți/viața acum e „ca și cum nu”,/ni se cere să fim răbdători/să așteptăm/un cuvânt salvator.” (Odată cu întunericul). O discretă angoasă a timpului şi a îmbătrânirii răzbate din asemenea tex­te, dar bătrâneţea devine o temă majoră în ciclul Gong!, în care autoa­rea dovedeşte remarcabile daruri de portretist, creionează personaje credibile, schiţează fizionomii, are simţul grotescului şi al absurdului, realizând un soi de „muzeu al senilităţii”, pe jumătate amuzant, pe ju­mătate terific: „Lena va rata infarctul de azi./E bătrână și rea/dar crește șase pisici/cu puterile care i-au mai rămas./Le așază la masă, le ceartă,/le aruncă pe fereastră când greșesc,/le adună în cerc în mijlocul ca­merei/și se vaită de ultimele junghiuri/care i-au mai trecut prin cap/invocând atacul de panică,/ultima boală descoperită/de savanții de pe salvare./Pisicile torc liniștite pe covor/în timp ce le numără la infinit/

până ajunge la 90,/pulsul care trebuie să fie pe aparat/când își măsoară tensiunea./Apoi așteaptă în tăcere/sosirea infarctului/care trebuie să apară dintr-un moment în altul/- I l-a ghicit în cafea preoteasa,/vecina de la casa 41./I-a spus că popa are timp liber după sărbători/și se poa­te ocupa ea de pomeni./Cu toate treburile aranjate,/inclusiv înfierea pisicilor,/Lena își numără meticulos/farfuriile, prosoapele, batistele,/anulând orice întâlnire/care ar putea să-i distragă atenția/de la ulti­ma bătaie a inimii” (Lena - spre seară). Între poemele de notaţie aleVirginiei Olaru şi „punerile în scenă” din Gong! distanţa nu este atât de mare cum ar putea să pară la prima vedere; între ele funcţionea­ză un joc de oglinzi, măştile de bătrâni reprezintă vârstele viitoare ale personajului liric, bagatelizate în cele din urmă prin zeflemea, astfel încât drama ia forma liniştitoare a comediei cu măşti, iar râsul devine o formă de exorcism. Aici trebuie căutată momentan marca de originali­tate a acestei lirici care nu este una „de toate zilele” şi ar merita puţină atenţie din partea criticilor ce nu s-au îndepărtat încă de poezie.

Octavian Soviany

Informații suplimentare

Anul apariției

2020

ISBN

978-606-990-146-5

Nr. pagini

70