Poveste de dragoste și iubire. Mă chemau păsările – Daniel Pișcu

25.00lei

Categorie:

Descriere

Ediția a II-a


Precizări pentru ediția a II-a

Povestea aceasta de dragoste și iubire a fost scrisă într-o vacanță de vară a anului școlar 1972-1973 pe când intram în clasa a XII-a la Liceul Teoretic din Hațeg (Hunedoara), într-o sală de clasă din incinta școlii din Rîu Alb, comuna unde tatăl meu era medic de circumscripție și unde locuiam cu familia împreună cu dascălul școlii, noi în două camere și învățătorul în cealaltă, sala de clasă propriu-zisă, mult mai spațioasă, oferindu-mi singurătate și liniștea necesare lecturii și scrisului. Pe la 14 ani, la Bolta, cum i se zicea Cooperativei sau Magazinului
din zona aceea de la poalele Retezatului, descoperisem, printre diferitele produse (de la cele diverse alimentare, la cele de papetărie, igienă și gospodărie etc.) și niște cărți rătăcite sub vitrina tejghelei pe care ori de câte ori cumpăram ceva așezam banii pentru nea Petrică, vânzătorul multiofertant care făcea naveta la Păroș, unul din satele paralel-vecineale. Deci, într-o zi de atunci, pe când venisem la cumpărături, răsplătite, ce-i drept, de ai mei măcar cu câte o Eugenia, dintre puținele cărți adăpostite acolo, de le puteai număra pe degetele de la cele două mâini, am ales o cărticică subțire, pe care, pipăind-o atent și părându-mi-se că o copertă albă-pal-gălbuie ca a ei, cu niște striații ca de calcio vecchio, îi dă girul unei calități deosebite, am luat-o acasă. Era a doua carte a lui Marin Sorescu, adevăratul său debut, după cartea de parodii Singur printre poeți. Se numea simplu: Poeme. Nu mai țin minte dacă mai târziu, în liceu, exigentul și imbatabilul nostru profesor de română, dl Ilie Duică (căruia, ca de altfel și celorlalți dascăli din arealul educativ hațegan, îi port o nemăsurată și plină de iubire amintire, tuturor datorându-le auxiliar formarea culturii și dragostei pentru studiu, stimularea curiozității și setei de informație multiplă, de care, alături de unii dintre colegi, eram genetic avizi până la exacerbare) avea să ne vorbească, de la sine, sau obligat și de programa școlară de scriitori ca: Nichita Stănescu, Geo Dumitrescu, Eugen Jebeleanu ori Marin Sorescu ș.a.m.d.. Oricum, citind atunci, prin clasa a VIII-a cartea de poeme a hâtrului poet craiovean – un fel de Jacques Prevert autohton –, intitulată chiar așa, simplu: Poeme (ca altădată Arghezi cu ale lui: Stihuri și Scrieri sau în cazul altor poeți: Versuri), am procedat a posteriori, ca de obicei, și la parcurgerea notei de pe coperta interioară, scrisă de marele George Călinescu care sesizase și el un „altceva”, aerul liric proaspăt, original, simplu, novator, diferit de tot ce învățasem până atunci: d. deșliuan, m. beniucian, a. tomaian sau la alți proletcultiști (cel puțin pentru o perioadă a creației lor gen: Pînă și în Marte / Copiii învață carte etc.) Da…, îmi amintesc dacă stau și mă gândesc bine că studiam la liceu, cu ajutorul și al manualelor atât de bine sedimentate ale acelei perioade, creații ca: Am zărit lumină pe pământ, Trebuiau să poarte un nume, Libertatea de a trage cu pușca ori Dezâmblânzirea etc., lucrări din poeții mai sus amintiți, analizate apoi cu acribie la temele din clasă și de acasă și pe care, după aceea, în
Facultate, le foloseam oarecum nevinovat și pentru cuceriri și jucăreală amoreică. Așadar, atât mi-a fost! Ca orice bun român, cu un coup de foudre, am fost mușcat și de morbul poeziei (proză devorând destulă până la acel moment, din biblioteca școlii din Rîu Alb, ce îmi oferea, la doi pași, cu larghețe, cărți diverse, de la cele din: Cartea rusă, la cele din B.P.T. și Ed. Tineretului – aventuri ș.a.m.d.) și, prin clasa a VIII-a, după ce făcusem marea descoperire, mai țin minte că la Olimpiada de română am scris și eu, N. Labișian, o lucrare în versuri, stimulat desigur de profesoara de română de atunci, dna Voinescu, la școala din Băiești (satul aflat la șoseaua națională – doi kilometri de Rîu Alb – spre și de unde am făcut naveta timp de patru ani, pe parcursul claselor V-VIII secundare). Deci, înainte de a intra într-a XII-a, treceam zilnic din camera mea printr-un hol destul de mare și intram direct în sala de clasă a școlii primare din Rîu Alb și, într-o bancă din spatele clasei am început să scriu, cam 3-4 ore pe zi, această poveste de iubire. Sau de dragoste, cum vreți să-i spuneți… De iubire, pentru satul în care am copilărit și am trăit până la 18 ani, cu Rîul Alb și Streiul „cele frumos curgătoare și limpezi ca cristalul”, până la înrolarea voluntară în armată… Și, o poveste de dragoste inspirată nu din experiența mea adolescentină, ci inoculată nu știu cum în imaginație de bunul meu prieten și tovarăș de escapade juvenile, Florin Poșiar, bucureștean vacanțier rural, nepotul preotului și preotesei din sat, dl și dna Poșiar, cu care părinții mei, Ștefan și Florina, soră-mea, Claudia și cu mine eram într-o relație specială, vizitându-ne aproape zilnic, nu neapărat grefați de vreun apostolat intelectual. De dragoste, evident, pentru o fată, despre care îmi istorisise pe scurt ceva confratele de vacanță bucureștean. Dacă al doilea registru al cărții de față, dragostea juvenilă, îl concepusem scriptic în acea sală de clasă, nemișcându-mă din banca mea – masă de scris (ca un adevărat condeier profesionist, strângând din dinți spartanic pentru a rezista caniculei acelei veri a anului 1972), povestea de iubire pentru satul aproape natal și pentru a-mi veni cât mai ușor și exact la pasajele descriptive, am conceput-o ducându-mă zilnic – ca să mă păstrez „în mână” – pe dealul din spatele grădinii noastre, cu caietul pe genunchi și pixul la îndemână, ciucit, adică ghemuit, la umbra unui stejar matusalemic (of course, după ce urcasem Făneasca în Șasea, cum i se zicea platoului aceluia de unde se vedea enorm atât Retezatul cât și Măgura din Băiești, satul vecin). Tot atât de adevărat e că povestea de dragoste pentru minunata și imaginară Luminița a fost dirijată atavic în ficțiunea mea și de lectura Adelei a lui G. Ibrăileanu sau a Enigmei Otiliei a lui G. Călinescu, ori a Donnei Alba a lui Gib I. Mihăiescu, dar mai sigur după vizionarea filmului și lectura răvășitoarei cărți Love Story a lui Erich Segal, pe care am păstrat-o ca pe o amintire neînstrăinabilă până azi în biblioteca mea, epurată major din diverse motive. Prin urmare, dacă prima parte a acestei povești de iubire și de dragoste, cea predominant descriptivă, ar putea fi pusă sub o umbrelă sadoveniană sau calistrat hohașiană ori al. vlahuțeană, partea a doua e sub parapluie-ul cărții și filmului universal americane mai sus menționate. Mai trebuie spus că am adăugat și o addenda în care precizez adevărata identitate a locurilor și personajelor, apărute schimbat în desfășurarea volumului, ca o invenție a mea, id est dintr-o erezie poetică. Nu în ultimul rând, trebuie arătat că prima ediție a acestei cărți a apărut abia în 1999 la nedifuzabila Ed. Augusta din Timișoara prin bunăvoința primară a criticului literar Adrian Dinu Rachieru, care a publicat-o cu o apreciabilă promptitudine, în urma întâlnirii noastre la un Festival de poezie la Uzdin, în același an, în Voivodina Banatului sârbesc, și căruia îi port o sinceră și meritată gratitudine. Așa cum o fac, poate dintr-un simplu moft al meu, și în fața ediției actuale pentru inconfundabilul original și justițiarul romancier și editor un cristian. Mai am de spus că, în acord cu inspirația („iasomia”) mea, am schimbat la această ediție și ordinea titlului și subtitlului. Dar și alte câteva lucruri. Uneori esențiale.

Așadar, Ave!


Daniel Pișcu

DANIEL PIŞCU s-a născut la 20 iunie 1954 în oraşul Lupeni şi a copilărit la Rîu Alb (Haţeg, judeţul Hunedoara). Origini paternale în oraşul Zărneşti- Braşov. Absolvent în 1979 al Facultăţii de Limba şi Literatura Română (secţia română-franceză), Universitatea Bucureşti. Profesor în judeţele Bacău, Braşov şi Iaşi, metodist la Casa de Cultură Rădăuţi, jud. Suceava, bibliotecar metodist la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”- Braşov. A debutat în literatură cu poezie în revista Amfiteatru - 1978. Debut editorial în 1989, cu volumul Aide-mémoire, Ed. Litera, Bucureşti. Membru al Cenaclului de Luni. A publicat poezie, proză, eseu, teatru, cronică literară în revistele literare din ţară. Prezent în antologii de poezie, în ţară şi în străinătate. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR). Membru PEN România. A scris următoarele cărți: Aide-mémoire, poeme, Ed. Litera, Bucureşti, 1989 (prezentare de Nicolae Manolescu); Scrisorile de acasă, poeme, Ed. Vlasie, Piteşti, 1995 (premiul Uniunii Scriitorilor - Asociaţia Braşov, premiul USR la Festivalul Naţional de Poezie „George Coşbuc”, Bistriţa-Năsăud);                                                      Titlul poemului este aforism, poezie, Ed. Axa, Botoşani, 1997 (Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO); Mă chemau păsările, micro-roman (poveste de iubire), Ed. Augusta, Timişoara, 1999; Game (poeme de după eclipsă), Ed. Aula, Braşov, 2002 (premiul revistei on-line Tiuk!); Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, roman, Ed. Aula, Braşov, 2002 (premiul revistei on-line Tiuk!); A venit un iepuraş (Azi Isus a înviat!), carte pentru copii, Ed. Augusta, Timişoara, 2003; Jucătorul de cărţi, poeme, Ed. Vinea, Bucureşti, 2006; Puţină adrenalină, poeme, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2009; Piaţa Sfatului/La-mele, eseuri, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2011; Poemul lui Nokia, poeme, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2013; Per amorem, poeme, Ed. Charmides, Bistrița, 2014; Halucinogene, poeme, Ed. Casa de Pariuri Literare, București, 2018; Haide - memorie!, poeme, Ed. Casa de Pariuri Literare, București, 2019.


Informații suplimentare

Anul apariției

2021

ISBN

978-606-990-255-4

Nr. pagini

72