Un calcan pe Lipscani – Viorica Răduță

Descriere

Miza majoră a prozei Vioricăi Răduță este redarea uneia dintre funcțiile originare ale romanului: aceea de a prezenta (în sensul de aducere în prezent) un mediu social. Treabă anevoioasă și laborioasă, o întreagă fojgăială umană pare a curge greu, ca o păcură, prin istorie. Densitatea textului face, paradoxal, ca presiunea Realului să transforme percepția cititorului, încât mediul social și fizic al unei urbe de provincie (cu salturi între istorie și prezentul acut) să facă saltul în magic. Este una dintre mărcile inconfundabile ale scrisului greu al autoarei. Romanul ar trebui citit în continuarea mai vechiului Hidrapulper, cu care formează un diptic. Cu o forță epică fără prea mulți concurenți în aria aceasta a romanului social, istoric, politic (în sensul originar), Viorica Răduță oferă un fel de monografie fabulatorie a Ploieștilor, și, implicit, a societății noastre recente într-un roman de o teribilă forță vizionară. – Christian Crăciun

(…) Între timp, pe Ileana o urmărea şi în Ploieşti privirea portarului cu telefonul în mână şi condica pe măsuţă. Ea prezentase bonul de deplasare la Institutul de Statistică, o clădire pe bulevardul de la Gara de Sud spre centru, în Ploieşti. Enormă. Urcase odată şi la etajul al II-lea să vadă policlinica de peste drum, dar nu s-a putut dezlipi de oamenii care bântuiau coridorul şi birourile. Arătau ca mesele şi scaunele, roşi de timp, de viaţă, de ce priveau ei în sinea lor, pe loc, până li s-au retras mâinile în manşetele negre. Ce Dumnezeu, aici şi covoarele sunt decolorate! Funcţionarii se uitau la culoarea ruginită. În ea a văzut găuri şi Ileana. Mai bine cu gândacii de hârtie, şi-a spus, măcar nu mănâncă din stofă. La etajul unu era şi registratura unde preda pe bază de semnătură formularul cu numărul mediu. Îl completase dimineaţa. Trebuia să iasă bine socoteala pe ultimul rând, asta interesa, nu şi muncitorii concediaţi dacă tot nu era voie să declari asta. De altfel, la rampa de maculatură lucrătorii nici nu se puteau număra. Oricine ar fi încercat, se împrăştiau toţi printre baloţi, iar la uscătoarele cu foc nu rezista vreun intrus mai mult de câteva minute printre maşini. Numărul mediu se dădea la comanda şefei de Personal, numai calculul trebuia să fie corect. (…)