Alături cu drumu – Nora Iuga

20.00 lei

Categorie: Autor:

Descriere

Fotografie copertă: Vlad Rotaru

Colecția: Prezent

Format: 145x200mm

Nr. pagini: 84

Apariție: 2018

ISBN: 978-606-990-072-7

Preambul

Cînd te naşti cu stigmatul artei pe coapsa dreaptă – „iată, lumea noastră e fascinantă”, spune comentatorul la TVR, „dar dacă nu-l desenezi, gîndul nu se vede” –, de aceea, iată poza!
Ne aflăm pe la începutul anilor ’80. Mircea Ciobanu, redactorul nostru la Cartea Românească, ne propune un pariu. Ia o carte, învelită în hîrtia albastră de pe birou – o carte ca „Anonimul veneţian” –, ne citeşte un paragraf, închide volumul şi ne cere să-i stabilim „sexul”, sorry, am vrut să spun „genul”. Eram în biroul acela vreo cinci poeţi şi prozatori. Toţi am spus într-un glas: „E poezie!” Atunci Mircea Ciobanu a dezbrăcat cartea şi pe copertă scria „Petre Sălcudeanu – Biblioteca din Alexandria, Roman”. Sălcudeanu era un scriitor apreciat în epocă. Dar niciun critic nu i-ar fi depistat vreodată o cît de timidă înclinaţie perversă spre poezie. El era considerat „prozator” prin excelenţă. Orice eşuare spre vreo experienţă neortodoxă era absolut exclusă. Şi totuşi, verdictul unanim, pronunţat de scriitorii participanţi la „Ghici, ghicitoarea mea!” a fost clamat în cor „poezie”. Vă veţi întreba ce m-a împins să vă povestesc în deschiderea acestui volum, probabil ultimul de „poezie” pe care-l public, această istorioară, cu siguranţă uitată de ceilalţi participanţi la dezlegarea enigmei. Ei bine, volumul de poezie alături cu drumu, pe care-l aveţi în mînă, vine în replică la pariul propus de Mircea Ciobanu, cu vreo patruzeci de ani în urmă. Cred că prin 2005, la editura Vinea a apărut cea mai controversată carte a mea, „Lebăda cu două intrări”, unii confraţi considerînd-o genială, alţii „literatură de divertisment, bună de citit în tren cînd pleci la mare”, citat aproximativ din cronica reputatului critic literar Al. Cistelecan. Cartea s-a impus atenţiei juriului pentru acordarea Premiului Uniunii Scriitorilor, dar lebăda buclucaşă a fost respinsă, fiindcă stimabilii mei confraţi n-au ştiut la ce specie s-o încadreze, „poezie” sau „proză”?
Sînt un scriitor care a publicat 17 volume de poezie, 5 romane, un volum de teatru, numeroase volume de interviuri, două jurnale de călătorie şi peste 35 de traduceri din literatura germană. Toată viaţa mea a fost un dialog neîntrerupt, aproape un adevărat duel între gînd şi cuvînt, o dezbrăcare completă sau o deghizare abilă, un permanent travesti care reprezintă subiectul în toată natura lui. Cine se exprimă atît de deplin şi fără nici o intenţie de ordonare a instinctului sau verbului, cine nu-şi ascultă decît dicteul inteligent al propriei voci nu poate să scrie în cuştile confortabile, rezervate prozei, poeziei sau teatrului… nu uitaţi că i-am avut profesori pe Joyce şi pe Gellu Naum. Nu pot să scriu cînd barierele între genuri sînt lăsate. Ce să fac, sînd un scriitor care nu se simte bine decît în no man’s land, unul care trăieşte în afara oricărei identităţi. De aceea scrisul meu nu are graniţe. Tot ce iese din stiloul meu pe hîrtie ia orice formă în care gîndul trece de pe un trotuar pe altul fără să ţină seama de stop. Scrisul meu rupe gardurile, trece pe sub uşi în cascade… imaginaţi-vă o viitură, cărînd cu ea voci, plăci de patefon, telefoane, sirene, sonerii, alarme, foi de cărţi nenumerotate, de-a valma – „acesta e sufletul meu, Rachel, rugaţi-vă pentru el!” Sînt un homeless, fug din orice intimitate. Aşadar mă puteţi contrazice, dar eu nu renunţ să cred că artistul nu se va putea spune pe sine total, decît fiind nesupus şi „sărind pîrleazul”, cum se spunea în copilăria mea. Probabil că lebăda a ştiut din capul locului că nu poate avea o singură intrare şi de-aceea şi-a luat lumea-n cap şi-a pornit-o pe uşa din dos, cum iese „poezia” din „proză”, alături cu drumu.

Nora Iuga


alături de el un gheţar

tot ce ne putem reprezenta e normal spuneai
şi ochii mereu după chelneriţa poloneză crupa caldă catifelarea brună
şi-acum o lolită băiat un copil crupa caldă catifelarea brună
aşa-mi trebuie că ţi-am băgat în cap îngerul anusian al lui tournier
nu tot ce ţi se potriveşte îţi seamănă
trebuie să parcurgem toate experienţele spuneai şi cînd m-ai văzut
alături de el un gheţar în nordul cel mai extrem şi acolo
înăuntru un prăpădit de peşte congelat era normal să iei toporul
să spargi trupul ăla fără milă că tot nu simte şi chiar dacă simte
eşti obligat să ucizi pentru o înviere posibilă în mările sudului
plăcerea acoperă remuşcarea cerneala sepiei e foarte eficientă

totdeauna vin singure

întind mîna spre raftul din stînga
iau o carte la întîmplare
prostituţia de witold gombrowicz deschid
provoc semnul să-mi recapăt curajul
scenele nu trebuie să le cauţi ele vin singure
uite „un blond sălbatec un animal de pradă
desculţ de la ţară respirînd frumuseţe
un zeu superb şi murdar
îşi pune în mişcare corpul aici pe podea
seducţiile primitive corpul ăsta? corpul ăsta?
ce caută aici corpul ăsta
întins pe jos aşa sau aşa
brusc în odaie tinerii s-au înmulţit


Nora Iuga (pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino; n. 4 ianuarie 1931, București, România) este o poetă română, romancieră și traducătoare din limbile germană și suedeză. Este soția poetului George Almosnino și mama balerinului Tiberiu Almosnino.

Este licențiată a Facultății de Filologie, specializarea Germanistică, Universitatea din București (1953). I-a avut ca profesori pe Tudor Vianu și George Călinescu. Profesoară de limba germană între 1954 și 1955. Lucrează ca bibliografă la Biblioteca Centrală de Stat, în perioada 1955-1969. Din 1969 până în 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedică. Ziaristă la ziarele de limba germană “Neuer Weg” și “Volk und Kultur” (1977-1986). Din 1971 este membră a Uniunii Scriitorilor din România și membră PEN-Club. Din anul 2000 deține funcții de conducere în Uniunea Scriitorilor: secretară a Secției de Poezie (inițiatoarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor “Gellu Naum”) în perioada 1999 – 2002, membră în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor în 2002, membră în Biroul Asociației Scriitorilor din București în 2002.

Din 1985 este scriitoare profesionistă. Face lecturi publice în străinătate și primește numeroase burse. A început să scrie versuri în clasa a două la Institutul Catolic: în timp ce tatăl ei cântă la vioara un poem de Jeno Hubay, Nora Iuga a simțit o vibrație puternică și muzica a început să se transforme în cuvinte. Atunci a trăit pentru prima oară tulburătoarea atingere a inspirației. Probabil din această cauză, Nora Iuga nu suporta calificativul de profesionist în poezie și nu și-a făcut niciodată o meserie din scris.

La 79 de ani, Nora Iuga a devenit cel mai vârstnic blogger literar[2], în iulie 2010 apărându-i nr. 1 din “Girafa albastră”, o revistă audio-video cu și despre autoare, pe care intenționează să o publice trimestrial.

Sursa: wikipedia