Despărțiri – Georgiana Sârbu

Descriere

Îmi place proza Georgianei Sârbu, acolo unde frazele ei sunt elaborate şi sofisticate. (Angela Marinescu)
O iubire aproape incestuoasă, singura posibilă prin irealitatea ei, străbate cartea de la un capăt la celălalt şi devine motorul nevăzut, ce împinge prin existenţă un personaj feminin extraordinar, ascuns în spatele unei femei obişnuite. (Iulia Militaru)
Dintotdeauna mi-am dorit să scriu un roman despre o fată care vrea să se mărite. Cred că m-a ţinut în loc o vastă panoplie de mituri-prejudecăţi, dintre care cel mai îndărătnic înrădăcinat ar fi acela că toate fetele vor să se mărite. Graţie unui instinct artistic foarte sigur pe sine, Georgiana Sârbu reuşeşte prin romanul său să spulbere şi totodată să restructureze pe baze noi, originale, miturile-prejudecăţi cu privire la măritiş şi la aspiraţia spre diverse forme de fericire conjugală. (Radu Aldulescu)

– Proastă te-a mai făcut mă-ta!
Cât de mult trebuie s-o fi durut când mi-a spus asta. Mama s-a întors şi-a ieşit din cameră, lăsându-mă să plâng. Şi măcar dacă aveam pentru cine să plâng. Pentru un mitocan care mă părăsise pe 1 decembrie, când vin sărbătorile şi ziua mea… Măcar dacă aş fi plâns pentru frati-miu, mort de şapte luni. Şi acum mă doare capul îngrozitor. Proastă te-a mai făcut mă-ta, proastă te-a mai făcut mă-ta, proastă te-a mai făcut mă-ta£…

Camera începuse să mă strângă. Nişte paturi scheletice cu grilaje jupuite de vopsele suprapuse. În alb şi verde. Câteva fascicule de lumină, slabe, imponderale, de toamnă sau poate de primăvară ştiu eu? pătrundeau prin geamul cenuşiu nespălat de ani de zile. Milioane de particule de praf se roteau în lumină, pluteau cu încetinitorul ca nişte fulgi de zăpadă într-o ninsoare liniştită care de-abia a început. Le vedeam clar, suspendate în razele care pătrundeau printr-un ochi de geam deschis, escaladând aerul într-un drum fără întoarcere. Mă fascina imponderabilitatea lor leneşă. Nu eram singură în salon. Pe cearşafuri răvăşite, mototolite, se legănau ritmic corpuri de mumii înfăşurate în fâşii albe, lăsând să se vadă marginile unor saltele soioase, cadrilate. Mă dureau toţi muşchii. Din tavan cobora un păianjen pe un fir lung de pânză care se desfăşura progresiv. Uşor, ca un individ care se caţără pe un perete stâncos şi apoi coboară, opintindu-se din loc în loc. Mă cuprinse panica. Sunt arahnofobă. Şi păianjenul îşi continua agil drumul. Îl vedeam tot mai aproape, îi distingeam picioarele care ţeseau neîntrerupt firul. Ajunsese la zece centimetri de mine. Se opri. Ceva îi făcu să tremure carcasa gheboasă. Desluşeam un bâzâit agitat. În pânza de deasupra se prinsese o muscă şi încerca să se desprindă din firele lipicioase. Păianjenul a simţit-o. Într-o secundă era lângă ea, croindu-i din picioarele lui meştere un corsaj lipicios şi complicat, exact pe măsura ei. Apoi se aşeză într-un colţ al pânzei. Aşteptând. Aş fi vrut să mă mişc, dar nu puteam. O mâncărime sâcâitoare, una dintr-aceea de-ţi vine să-ţi rupi pielea. Dar cu ce?! Aveam mâinile petrecute într-o cruce strâmbă pe abdomen, într-o cămaşă care se lega la spate. Aş fi vrut să le rog pe cele două femei-mumii din patul de lângă uşă să mă dezlege. Simt că mă cuprinde somnul din nou.

E două noaptea. De fiecare dată când am insomnie mă apuc să scriu un roman. Poate că de data asta o să reuşesc. Din ultimul an de facultate zic aşa. Acum am douăzeci şi nouă de ani şi sunt profesoară de limba română. Azi, pentru prima dată, am simţit că mor. Sunt ca toate chipurile din jurul meu. Mă duc la şcoală cu metroul. Măcar o maşină de-aş avea.

Sunt în casa bunicilor mei, cu tata. Mi s-a părut ciudat, pentru că de când au murit ei nu mai locuia nimeni acolo, casa era pustie. De fapt, au stat aici câţiva ani nişte rude sărace. Dar vărul mamei s-a spânzurat acum doi ani de grinda saivanului cu oi şi nimeni n-a mai locuit acolo de atunci. Ne-am plimbat prin odăile goale, cu pereţii cojiţi, până am ajuns în bucătărie. Aici totul era neschimbat, ca în urmă cu nouăsprezece ani când bunica murise de cancer: icoana cu Maica Domnului decolorată era la locul ei, pe peretele de la răsărit, masa, scaunele… totul era încremenit în aceeaşi poziţie. Numai că în mijlocul camerei este săpată o groapă dreptunghiulară în care ar fi putut încăpea un coşciug. Căutam cu privirea coşciugul. M-am apropiat de groapă şi de pe marginea ei am văzut: pe fund colcăiau viermi mari şi graşi, care intrau şi ieşeau din noroi, cu trupul lor alb şi arcuit, ca nişte inele de carne moale. Am făcut un pas înapoi, dar din fundul gropii aud cât se poate de clar: “- Noi ne hrănim cu oameni… Noi ne hrănim cu oameni… Noi ne hrănim cu oameni!”. Ca un marş cadenţat şi tropăitor, amplificat de voci puternice.

Alergam de parcă viaţa mea ar fi atârnat de asta, alergam, deşi nu mai aveam aer în piept şi nu mai puteam respira.

Deschid ochii. Văd lumini aprinse în blocul vecin. Tramvaiele au început să circule, se aud cum îşi târâie pe şine trupul lor greoi ca nişte omizi obosite. E cinci dimineaţa.

Încă o zi.

M-am săturat de Şoseaua Giurgiului, intersecţia cu Toporaşi. La două staţii de Ferentari. Când circulaţia se mai opreşte, încep manelele. N-am termopan. Şi oricum vinerea e petrecere cu trei etaje mai jos şi tot aud. Azi a fost ziua facturilor. Doamnă, ce faceţi, staţi de vorbă… şi noi stăm aici ca proştii?! Chiar aşa?! se formează coada. Simt că n-am să-mi mai plătesc telefonul. Şi de când zic că-l scot, da’ mi-e silă de alte cozi…