0
0
Am început vizitele în bibliotecile scriitorilor în februarie 2016, pentru site-ul Bookaholic – iată, a trecut de atunci un deceniu. Primul interviu a fost cu Cristina Andrei. Însă prima pe care am invitat-o a fost Simona Sora: m-a refuzat cu delicatețe. Mai târziu, scriitoarea a vorbit despre acest refuz într-un interviu: „În continuare, cărțile mele sunt secretul meu. (…) Citisem mai multe texte scrise de Ema care m-au interesat și mi-au plăcut, însă eu n-am putut să-mi împărtășesc biblioteca cu nimeni. E o chestiune absolut intimă.” Este motivul principal pentru care primesc refuzuri: odată cu mine, pare că întreaga lume pătrunde în interiorul casei. În realitate, cititorii au acces numai la o părticică din acel univers intim, la ceea ce autorul sau autoarea alege să facă public. Ungherele ascunse rămân ascunse, la fel și praful sau fotoliul cu tapițeria tocită. Mie tocmai aceste detalii imperfecte mi se par încântătoare, calde, umane. Iar refuzurile nu mă demoralizează. Până astăzi o curtez pe Simona Sora pentru rubrica Bibliotecă de scriitor: cine știe, poate că într-o bună zi chiar vom face acest interviu.
Dar autorii știu ei ce știu. Cititorii au într-adevăr un soi de voyeurism livresc, o curiozitate legată de spațiul intim al scriitorilor și asta e firesc. Însă la fel de mare interes trezesc și poveștile personale, și recomandările de lectură, în special cărțile mai puțin cunoscute. E una din secțiunile mele preferate din interviu, care îmi dă senzația că niciodată nu voi ajunge la capătul cărților: mereu apare câte un titlu sau un autor complet necunoscut, adevărate comori. Unde s-au ascuns în toți acești ani? Așa au ajuns la mine Memoria focului, Pielea rece, Cronica Stăicului, Numele ei era Viață, Sfârșitul Domnului Y, Secretul Pădurii Bătrâne, Cele şapte vieţi ale lui Felix K. Nu exagerez dacă spun că mi-am clădit un corp de bibliotecă doar cu cărțile cumpărate cu mare entuziasm în urma acestor discuții.
În acești zece ani am făcut peste 50 de interviuri – unele au rămas la sertar multă vreme, câteva n-au mai fost publicate. Cea mai bizară întâlnire a fost cu Gheorghe Iova, în a cărui garsonieră din Colentina am ajuns prin intermediul lui Cristian Cosma, editorul acestui volum. În timpul discuției cu Iova am simțit de mai multe ori impulsul să mă ridic și să plec. Autorul îmi răspundea în doi peri, ba unele remarci erau de-a dreptul răutăcioase. Ce naiba caut eu aici, mă gândeam, dar am strâns din dinți și am început să-i întorc sarcasmele. Am renunțat la întrebările cu care venisem pregătită, am renunțat și la orgoliu, încercând să mă adaptez discuției din mers. Pe la nouă seara, când mă pregăteam de plecare, mi-a spus: Eeei, ai rezistat cu brio, acum hai să ciocnim un pahar! Era ziua lui de naștere, împlinea 68 de ani. În bucătăria strâmtă am mâncat aperitive pregătite de Doina, am băut vin, mi-a zis că-i plac cearcănele mele și toată frustrarea adunată în ultimele ore s-a evaporat. Era 29 ianuarie 2018. Anul următor, pe 29 iunie, am aflat că Gheorghe Iova a murit. Interviul a apărut mult mai târziu, în 2023, după ce am admis că, așa neobișnuit cum era, merită totuși publicat. De atunci am următoarea dilemă: are un scriitor obligația să fie un interlocutor comod și binevoitor?
A mai fost și interviul ratat cu Iulian Tănase. Ne-am întâlnit într-un 14 februarie mohorât, turna cu găleata, el pregătise prăjituri. Am început să discutăm și pe la jumătatea interviului mi-am dat seama că nu se înregistrase nimic. Am simțit că mă prăbușesc de la etajul al doilea, unde se afla apartamentul. Iulian Tănase, amabil, m-a asigurat că-mi va răspunde în scris. Am trecut la ședința foto, însă blițul a refuzat să funcționeze. Atunci am știut că s-a dus pe apa Sâmbetei interviul. Nici acum nu-mi explic ce s-a întâmplat.
Alteori am noroc de scene amuzante: pisicile scriitorilor încep să se dea în spectacol când ajungem la partea cu fotografiile. De pildă, motanul portocaliu al lui Ciprian Măceșaru (Porto, pe care îl vedeți pe copertă) s-a cățărat pe muchia de sus a ușii, ceva ce nu mai făcuse până atunci. Iar în timp ce o pozam pe Ana Maria Sandu, pisica ei, Vadu, a sărit pe perete în urmărirea unui punct imaginar și am surprins-o într-o poziție nefirească, de animal împăiat și agățat în cui. Între timp, am strâns o întreagă galerie cu portrete ale animalelor care locuiesc în casele (uneori și în bibliotecile) scriitorilor. Pisici și căței, în cea mai mare parte, căci șoricei, păsări sau alte ființe mai neobișnuite nu mi-a fost dat să întâlnesc, dacă nu pun la socoteală crocodilul împăiat pe care Attila Bartis l-a atârnat de ușa de la baie.
Ultimul interviu pe Bookaholic a apărut în 2018. Au fost 21 de inteviuri în trei ani, majoritatea cuprinse în acest volum (fotografiile, desigur, n-au încăput toate: le găsiți pe site). A urmat o pauză destul de lungă, în care am trecut prin tot felul de schimbări. În ianuarie 2022 am mutat rubrica pe blogul Cărturești, iar de atunci s-au strâns alte 32 de interviuri și Bibliotecă de scriitor a trecut granița în Ungaria (tentativele din Republica Moldova au eșuat deocamdată). Ce mi-aș mai putea dori? Să ajung mai des la scriitori din afara Bucureștiului; poate că la un moment dat va apărea și un album din acela cartonat, format mare, cu imagini color. Un lucru este cert: fiecare interviu mă duce în direcții neașteptate, nu doar pe tărâmul literaturii, ci și al prieteniei. Ema COJOCARU
volum apărut în proiectul Structuri literare alternative, proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
stoc epuizat
